Ruxandra Bălașu este actriță, regizor de teatru și co-fondatoare a Teatrului Coquette, teatru independent din București.
Înainte de a se dedica teatrului, Ruxandra Bălașu a avut o altă pasiune: echitația, care a dus-o până într-acolo încât să aplice la cursurile faimoasei Școli Spaniole de Echitație de la Viena (Spanische Hofreitschule), însă, înainte de etapa finală a admiterii, a realizat că teatrul e ceea ce își dorea.
Ruxandra susține că teatrul independent i-a adus libertate, ca artistă, și niște experiențe incredibile: a jucat Șeherezada în India, într-unul dintre cele mai vaste festivaluri de teatru, India International Great Theatre Festival (e vorba despre spectacolul „Nopțile barbare”, regia Ingrid Bonța) și împarte micuța scenă cu nume sonore ale teatrului românesc. Ca regizor e preocupată de procesele tainice ale minții umane și de felul în care ele recreează lumea reală.
Teatrul Coquette a fost fondat în 2015 de către Ruxandra Bălașu și regizoarea Ingrid Bonța, într-o vilă românească interbelică, pe Calea Călărași 94. Cu un aer intim și boem, micuțul teatru a format un nucleu creativ eterogen, cu titluri preponderent din dramaturgia contemporană.
O piesă pe care ai ascultat-o atât de mult, încât nu mai poți să o asculți?
Gusturile mele muzicale s-au mai schimbat și am avut și eu perioada mea de îndrăgosteală de one-hit wonders, care a trecut. Acum nu mi-aș mai pune să ascult Spice Girls ca la 12 ani, pentru că nu îmi mai spune mare lucru.
Las aici o piesă care mi-a plăcut foarte mult – Beth Hart – Leave the light on
Dar dincolo de capitolul „piese irelevante din adolescență”, muzica pe care o iubesc rămâne cu mine, cea ascultată la îndrăgosteală, la rebeliune, la creație, la inimă frântă sau la bucurie și îmi place că îmi amintește de acele perioade. Ah, ce nu prea pot asculta liniștită e muzica din spectacolele în care joc. Mă transpune acolo instant și când nu sunt pe scenă sau la repetiții prefer să mă bucur de realitate.
View this post on Instagram
Ultimul serial pe care l-ai văzut dintr-un foc. De ce?
„The White Lotus”. L-am descoperit după o perioadă de lucru intensă și recunosc că a sta pe canapea lângă iubitul meu, cu mâncare bună și un pahar de vin, în așa-zisa iarnă bucureșteană, în timp ce urmăream niște oameni bogați care aveau probleme în vacanța lor de lux, a fost foaaarte satisfăcător. Glumesc! E minunat jucat și realizat, cu atenție la detalii și replici on point.
O carte pe care oricine ar fi trebuit deja să o fi citit
La capitolul acesta e greu să alegi una care să însemne ceva pentru toată lumea, mai ales că ne aflăm la vârste diferite, etape diferite de deschidere a minții, nevoi diferite.
În orice caz, dacă ar exista o astfel de carte, ar avea minim 3 volume, cu numele „Cum să te comporți cu tine ca să nu mai fii propriul tău dușman(I)”, „Cum să te comporți cu restul lumii, mai ales că nu ești buricul ei (II)” cu varianta rezumată „Cum să nu fii nașpa” și „Cum să faci să aplici principiile tale mărețe de pe social media cu cele mai insuportabile persoane (aka prietenii și familia) (III)”. Însă nu știu cine ar scrie această carte ca să fie și credibil!
Aș recomanda, totuși, Siddhartha, de Hermann Hesse, pentru următoarele fraze: „Cuvintele nu sunt de ajutor înțelesului tainic, de fiecare dată totul devine puțin altfel, puțin fals, puțin nebunesc, da, și asta e bine, eu încuviințez asta – faptul că pentru un om este un lucru de preț și un dar ceea ce altuia i se înfățișează ca o nebunie.”
View this post on Instagram
Cel mai bun take-away din oraș
Pentru mine take-away-ul a devenit un plan de urgență și intenționez să îl păstrez așa. Asociez asta cu perioadele în care pur și simplu nu aveam timp de altceva, răbdam până în ultima clipă, deveneam hungry și atunci comandam mâncare. Visam la ceva bun și, de fapt, mă consolam cu mâncare rece, uscată sau scursă prin pachete, îndesată în casolete care-i dădeau gust de plastic sau de metal și totul la supra-preț.
Nu e cine știe ce deliciu, nu? Pur și simplu eu nu am găsit cel mai bun take-away din oraș. Sunt o persoană care adoră mâncarea bună, preparată cu gust și îndemânare, sănătoasă și, când am timp, prefer să îmi ofer aceste lucruri.
Totuși Chopstix cu a lor vită iute și orez curry sunt un răsfăț în anumite momente.
View this post on Instagram
Un loc underrated unde să mergem în vacanță.
În ultimii ani am călătorit mai mult cu spectacolele mele, făcute la Teatrul Coquette, decât în vacanță, așa că nu prea cunosc ratingul destinațiilor de vacanță. Și nu, nu e trist! Pentru mine e perfect! E ceea ce mi-am dorit. Când călătoresc ador să descopăr cultura locului, oamenii, să fiu o mică parte din ea și să îmi imaginez cum ar fi dacă aș trăi acolo. Asta e, prefer acțiunea în locul rolului de spectator!
Recent m-am întors din Spania, dintr-un turneu al nostru și m-am îndrăgostit de această țară, așa că dacă vrei istorie, artă, măreție, poftă de viață, plajă frumoasă și soare până în decembrie – Spania e pentru tine. Dar nu stațiunile turistice, ci orașele.
Deși sunt absolut înnebunită după orașele de pe malul mării, acum îmi vin în minte două orășele din Anglia – Bath și Canterburry. Două orașe de basm! Merită măcar o căutare pe Google, serios!
View this post on Instagram
Un spectacol de teatru la care să mergem.
„Doamne, ce zile minunate!”… la Teatrul Coquette. E un spectacol făcut din muuuuultă pasiune și dragoste, pe la finalul pandemiei, când nu prea erau orizonturi, dar noi, ca artiști, nu putem să stăm în inerție. Regizorul Mihai Manolescu a luat textul clasic al lui Samuel Beckett și l-a scos din amorțeală (îmi cer scuze intelectualilor și filosofilor pentru exprimare!) printr-o imaginație debordantă și cu mult umor.
Joc alături de niște parteneri perfecți – Pavel Bârsan și Ioana Lixăndroaia. E un spectacol făcut de o echipă mică, dar al cărei suflet a ținut loc de o întreagă infrastructură. Și aste se simte în sală!
View this post on Instagram
Un film care lovește ”aproape de casă”
„Cabaret” (1972). M-a impresionat enorm de fiecare dată când l-am văzut pentru că arăta o lume creată de pofta de viață, care parcă încerca să-și țină conturul neatins de ororile războiului. Plus că e sexy, artistic, boem, de o obrăznicie îngrozitoare și amuzantă, cu profunzime, muzica e electrizantă și actorii la fel. Casa în care își are sediul acum Teatrul Coquette îmi amintește, oarecum, de atmosfera aia din film.
O personalitate online cu care ai sta la o bere
Oare Dalai Lama e o personalitate online? Și îi place berea? Recunosc că am ceva întrebări de pus pe lumea asta și, dacă imaginația e limita, aș face efortul de a bea bere pentru o asemenea experiență, chiar dacă nu sunt fanul berii!
Din peisajul actual pare unul dintre puținii lideri spirituali, după cunoștiințele mele, desigur, care chiar are un mesaj real de bine și de umanitate. Cred că lumea în care trăim are nevoie de mai multă spiritualitate autentică, inteligentă și toleranță reală, nepărtinitoare.
Unde mănânci când ți-e poftă, nu foame?
La restaurante italienești. Trattoria della Nonna și Ciao, Niki sunt cele care îmi vin acum în minte. Dă-mi niște paste făcute cu măiestrie, niște cannole cu fistic și un pahar de Chianti și îmi aduc aminte de o replică scrisă de Oscar Wilde – „După o masă bună ești capabil să ierți pe oricine, chiar și pe rude.”
View this post on Instagram
Pe ce aplicație de social media ar trebui să ne mutăm toți?
Sincer, după pandemia pe care am traversat-o, sunt sătulă de tot felul de aplicații. Hai să încercăm și niște viață reală! Dar totuși, sunt unele care chiar îmi stârnesc interesul, în ciuda supradozei de online pe care am primit-o în ultimii ani: aplicațiile de food-sharing și car sharing.
View this post on Instagram
