Tatiana Ernuțeanu scrie din conștiență de sine și dintr-un prea plin interior care-și găsește locul în structuri confesionale pentru „cele întâmplate” și pentru „cele așteptate și neîntâmplate”.
Autoarea volumelor de poezie „Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra” (2020 – Ed. Eikon) și „buletin de știri blues” (2022 – Ed. Tracus Arte) poate fi citită săptămânal în revistele Forbes Life și Psychologies.
Când vorbim despre scriitura Tatianei Ernuțeanu, vorbim despre dragoste în toate formele ei – de la cea materializată, la cea aproape trăită în pauzele publicitare sau chiar la dragoste ca pretextare a fricii de a abandona. Ea scrie cu căldura unei iubite care dă tot și încă puțin, dar și cu atenția unui psihoterapeut care te oprește exact asupra acelor gânduri pe care te jenezi să le spui cu toată gura.
Între postmoderniști și avangardiști, stilul Tatianei vine ca o stratificare a dorului de ieri în stimulii condiționați ai cotidianului, într-un „lirism alergic la emoțional tocmai spre a camufla fondul emoțional traumatic” (Al. Cistelecan, despre „buletin de știri blues”).
View this post on Instagram
O piesă pe care ai ascultat-o atât de mult, încât nu mai poți să o asculți?
Sunt o tipă cu înclinație spre consumul excesiv, aproape de orice natură dacă vorbim de chestii care îmi plac. Am un playlist imens, dar bine definit, pe care îl ascult de ani. În el se adaugă new-kids-on-the-block, cum le spun eu lucrurilor intrate recent în propriu-mi univers.
După ce-și fac stagiul, fiind ascultate în loop, day and night, unele devin imposbil de reascultat o perioadă. Dar, doar o perioadă, cât un short-detox, după care cele care mi-au plăcut cu adevărat își reiau locul în playslit. După ce am văzut bijuteria de film al lui Julio Mendem, Room in Rome, am ascultat o primăvară întreagă, Jocelyn Pook, până la indigestie emoțională și vreo câteva luni a stat pe tușă. În special, Libera Me, o piesă absolut tulburătoare. Acum e la loc în playlist, alături de toate celelalte gem stones ale lui J.P.
Ultimul serial pe care l-ai văzut dintr-un foc. De ce?
„We children from Bahnhof Zoo” – o dramatizare a memoriilor lui Christianne F, un remake al filmului omonim, lansat în 1981, bazat pe cel mai vândut roman autobiografic german, publicat în 1978, cu același nume. Despre acest serial atât de dramatic, de poignant, nu poți spune pentru că…
Serialul în sine e o lume a degradării & debauchery care face ca empatia să fie una blocantă. În timp ce suferințele sunt de proporții industriale, nimic nu se rezolvă, ci se suportă până la alienare, până la autoflagelare, până la distrugerea completă, de multe ori. De la felul subtil cu care e pusă în lumină trauma transgenerațională care lucrează în noi, de la scheletul personajelor care sunt construite bilateral, niciunul nu e doar bun, niciunul nu e doar the bad guy, aproape ireal de reale, până la costumele extrem de on point, atmosfera Berlinului anilor ’80, despre care știm cu toții ca era una a excesului sau la cadrele aproape cinematice, în armonie cu trăirea personajelor, totul este as arresting as it can.
O carte pe care oricine ar fi trebuit deja să o fi citit
Mă feresc întotdeauna să fac recomandări. Treaba e mereu subiectivă, intimă de cele mai multe ori, cu referințe personale, care, din afară, necunoscute fiind, par de neînțeles. Enfin, nu ating zona clasicilor, pentru că prefer să cred că toți am bifat ce trebuia, mai mult sau mai puțin, plus că uneori e interpretat totul, drept o paradă de erudiție. O să propun trei titluri de cărți de tip flea market emoțional, foarte artsy, pentru bohemians cognoscendi, nu chiar audiance participation, pe care le-am mâncat vara asta: „Trenul M” – Patti Smith, „Încălcând toate granițele” – Marina Abramovic și „Cartea aleanului” – Leonard Cohen.
View this post on Instagram
Cel mai bun take-away din oraș
Autoservire – Amzei, WOS, Shaorma La Băiatu.
Un loc underrated unde să mergem în vacanță
Habar n-am dacă sunt sau ba underrated: Gârdea de Sus, Jurilovca, Limanu, 2 Mai. În afara țării: Cefalú, Syracuse, Hydra, Étretat.
Un spectacol de teatru la care să mergem
„Anonimul Venețian” de la TNB, cu doi actori versați: Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu, o piesă guvernată parcă de titlul lucrării lui Baldessari – „There isn’t time”. Piesa îmi e aproape, fiind o adaptare după filmul cu același nume, pe care l-am văzut, în copilărie, cu mama, la cinematograf. Un film care m-a impactat mult la acel moment și care m-a făcut ulterior să cinematizez viața, așa cum unele cărți cititite poate prea devreme decât le era timpul m-au făcut să literaturizez viața.
Un film care lovește „aproape de casă”
„Embarras du choix”, pentru că sunt multe filme pe art of malaise care mă tulbură. Printre acestea : „Io e Te al lui Bertolucci”, „Damage”, „Room in Rome”, „L’amour l’apres-midi”, una dintre capodoperele lui Rohmer, „In the mood for love” – a step in love, lust and melancholy and many more.
O personalitate online cu care ai sta la o bere
În această perioadă, cu Nick Cave. El nu știe, însă eu, de câteva luni, petrec foarte mult timp în compania lui. Cred că m-aș putea ralia cu un bizar, extravagant, impertinent și abuziv emoțional ca el. Tipul de golan deștept de care am fost atrasă întotdeuna.
View this post on Instagram
Unde mănânci când ți-e poftă, nu foame?
La Nasser, când vreau libanez, la Ok Deli, când vreau mici, cartofi prăjiți cu brânză rasă și ouă-ochiuri, la AI Sushi Bar, când vreau tempura tuna maki și la Fratellini Bistro, pentru șnitel cu piure cu trufe.
View this post on Instagram
Pe ce aplicație de social media ar trebui să ne mutăm toți?
În aia din cap și apoi în aia, numită viața, unde mi-ar plăcea să fie un soi de protocol, așa cum, pe instagram, convenția este să arătăm the best version of us (nu e cazul meu! J), în asta numită generic – la vie, să arătam fix opusul. Tot ce e urât, odios, pervertit, meschin în noi. Doar așa pentru puțin echilibru cu celelalte rețele și ca să nu ne mai îmbrăcăm neîncrederea în haine, gesturi și ipocrizii frumoase.
View this post on Instagram
1 Comentariu