Este limpede că trăim o eră grozavă pentru SF, indiferent cât de multe dezamăgiri vin din direcția francizelor „clasice”.
Am impresia că după o perioadă lungă în care s-au încercat și uneori reușit o mulțime de adaptări și idei din zona „space opera”, de la Star Wars la Rebel Moon, de la Thor și Guardians of the Galaxy la Dune, toate acestea lăsându-ne tot mai istoviți (și în cazul Dune part II, din ce în ce mai surzi), apar aproape pe furiș tot mai multe adaptări după cărți SF „de idei”. Unele dintre cele mai provocatoare și profunde universuri ficționale SF și-au găsit calea spre ecran, chiar dacă adeseori au fost considerate „de neadaptat”. Foundation, Silo, Altered Carbon, The Man in the High Castle, The Expanse, lista poate continua, dar ideea e că, mai ales în formatul serialelor, scenariștii și regizorii au început să mineze surse de inspirație neașteptate și totodată îndelung așteptate.
Ei bine, trilogia Amintiri din Trecutul Terrei de Cixin Liu n-o fi aruncând ea o umbră atât de lungă ca Fundația lui Asimov, dar este fără îndoială una dintre cele mai citite, iubite și mult-vorbite serii SF din ultimii douăzeci de ani. Paradoxul Fermi (sunt miliarde de stele cu probabil sute de miliarde de planete în jurul lor în galaxie; atunci unde sunt semnalele de la toți extratereștrii?), reacțiile posibile ale omenirii la un prim contact cu o altă formă de viață aflată cel puțin la același nivel de inteligență cu noi, tehnologii dansând pe lama dintre fizica teoretică și fantezie, oglindirea individului în societate și invers, a istoriei colective în alegerile individuale, a trecutului în viitor, toate acestea sunt în mod clar teme mari, pe care cărțile le abordează curajos și inovativ, iar legiunile de fani din întreaga lume au toate motivele să se simtă deopotrivă entuziasmați și intimidați de această adaptare.
La invitația Netflix România, m-am bucurat grozav să am ocazia să văd primul sezon din 3 Body Problem, cu o săptămână înainte să fie lansat pe platformă (numit după prima carte din trilogia lui Liu, The Three Body Problem) și, păstrând o măsură corectă a lucrurilor, sunt aici să vă spun că este o reușită remarcabilă, din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, scenariul. Simplificările erau necesare într-o adaptare, în special într-una care mută o mare parte din desfășurarea evenimentelor dintr-un context geografic și cultural în altul. Totuși, scenariștii David Beniof, D. B. Weiss (Game of Thrones) și Alexander Woo (The Terror: Infamy și True Blood) au făcut aceste simplificări într-o manieră bine justificată. Mă așteptam ca problemele încâlcite care țin de fizică și de cosmologie să fie aduse la un nivel mai ușor de comunicat și așa este, însă importanța lor ca nuclee ale întregii povești nu este abandonată la marginea drumului. De altfel, tocmai aici se află cea mai uimitoare calitate a scenariului, în abilitatea de a rearanja lucrurile, creând noi legături, înnodând ițele poveștilor altfel, dar păstrând ideile din spatele lor la fel de vii și de interesante.
Actorii sunt bine susținuți de acest scenariu, oferind interpretări excelente ale unor personaje dezvoltate echilibrat și verosimil. Benedict Wong (Doctor Strange, The Creator) iese în evidență în rolul lui Clarence Shi, ceva între un detectiv și un agent secret, fără a derapa în clișeu, surprinzând de minune pragmatismul nepretențios al personajului Dai Shi din cărți, chiar dacă nu are chiar același stil abraziv și ireverențios.
Rosalind Chao (Shang-Chi, Mulan) reușește de minune să dea viață unui personaj extrem de complex – Ye Winjie, o femeie marcată atât de profund de suferințele îndurate în timpul Revoluției Culturale din China anilor ’60 încât pune la îndoială însăși ideea de umanitate, atât în ceilalți, cât mai ales în sine însăși, toate acestea din postura unei minți geniale, concentrate pe studiul astrofizicii. Zine Tseng joacă acest personaj în anii de tinerețe, iar continuitatea logică, emoțională și chiar și vizuală dintre interpretările celor două actrițe este cu adevărat fantastică.
Nu în ultimul rând, ne este prezentat un grup de cinci personaje care practic elaborează și înlocuiesc un singur individ din paginile cărții. Cercetătorul Wang Miao, în spinarea căruia Cixin Liu pune nu doar întreaga perspectivă umană individuală a situației de criză cu care se confruntă umanitatea, ci și rolurile de erou, spion, tată, soț, fiu surogat al lui Ye Winjie și geniu în domeniul ingineriei materialelor, este transformat în grupul „Oxford Five” – cinci prieteni cu personalități vibrante, variate, cu talente și puncte slabe, dar mai mult decât orice altceva, fiecare dintre ei, omenești! Aceasta este una dintre schimbările cele mai substanțiale îndrăznite de realizatorii serialului și cred sincer că este binevenită, în cea mai mare parte.
Jess Hong în rolul fizicienei Jin Cheng preia rigoarea, dedicația și pasiunea reală pentru știință, fiind totodată un personaj tridimensional, strâns legat emoțional de celelalte. Paralelele dintre ea și Ye Winjie sunt realizate cu atenție și empatie atât la nivelul scenariului cât și în interpretare, iar Jin se constituie foarte credibil într-un reprezentant al comunității oamenilor de știință și într-o oglindă a omenirii în general, cu tot tribalismul care iese la iveală în fața crizei existențiale trăite.
Jovan Adepo îl joacă pe Saul Durand, un personaj caracterizat de o oarecare detașare cinică, aproape narcoman, care însă dă dovadă de mult umor, de o blândețe înduioșătoare și care este prefigurat ca erou, fără însă ca parcursul lui să ajungă la o concluzie în acest prim sezon.
John Bradley (Game of Thrones) este Jack Rooney, personajul care aduce doza cea mai mare de comic din serial, fără însă a cădea în caricatură, deși dansează chiar la limită. La fel ca în rolul lui Samwell Tarly, Bradley are un simț al umorului grozav și bine dozat, dar personajul său se constituie totodată în liantul care îi aduce pe toți ceilalți împreună, prin generozitatea sa emoțională (și financiară). Alături de Jin, el este și avatarul comunității de gameri în acest serial, în care un joc video are un rol foarte important.
Alex Sharp are de asemenea un rol complex și emoționant ca Will Downing, preluând de la personajul Wang Miao un anumit complex de inferioritate dublat de o sinceritate dezarmantă, iar parcursul său în acest prim sezon este unul dintre cele mai tulburătoare, atât din perspectivă umană, cât și ca implicare în evenimentele care se petrec.
Grupul „Oxford Five” este completat de Auggie Salazar, jucată de Eiza González: inginer genial, frumoasă, cu opinii tăioase despre tot și toate, Auggie este pusă în prim-plan în prima jumătate a sezonului. Prin intermediul acestui personaj este prezentat unul dintre cele mai interesante elemente vizuale ale serialului, transpus excelent din carte – numărătoarea inversă care se suprapune peste retină. Pe scurt, ochiul lui Auggie este afișul serialului.
Și totodată, cu ea începe și lista mea de nemulțumiri. Fără să-mi doresc câtuși de puțin să dau spoilere, voi spune doar că atitudinea ei devine din ce în ce mai prostească și mai dificil de înțeles, pe măsură ce povestea progresează. Sigur că într-o adaptare a unui SF atât de bine ancorat în probleme filosofice și științifice foarte complexe, era necesară o injecție de umanitate suplimentară și de cele mai multe ori, realizatorii au realizat acest aport în mod bine echilibrat. Dar în cazul acestui personaj, este ca și cum, acordând destul de multă încredere atenției intelectuale a privitorilor, s-au îndoit de ei la nivel emoțional. Comportamentul ei de la mijlocul primului sezon încolo devine iritant de obtuz, ea se transformă într-un soi de paiață a furiei etice pe care ar stârni-o evenimentele într-un soi de proiecție inventată într-o sală de ședință corporatistă a „privitorului de vârsta x, cu valorile y”. Auggie dispare de altfel, cu excepția unei scene din ultimul episod, detașându-se de restul în baza unor principii cu care niciunul din celelalte personaje nu se identifică în același fel, fiindcă au bunul simț de a rămâne ancorate în context.
Mai sunt câteva derapaje la nivelul scenografiei, am observat pe ici pe colo probleme de continuitate care sunt sigur că vor stârni deliciul cârcotașilor, iar ritmul evenimentelor este departe de a fi consistent pe parcursul întregului sezon, cu încetiniri cam exagerate în episoadele șase și șapte, tot în căutarea acelei fundații emoționale de care am mai pomenit. Însă acest ritm sincopat vine și cu o parte bună. Dacă v-ați săturat cel puțin pe jumătate atât cât mi-a ajuns mie cu tehnica “mystery box” a lui J.J. Abrams, pe care o văd folosită până la absurd în atât de multe seriale (From, The Devil’s Hour, Bodies, Dark, 1899 și bunicul lor al tuturor, Lost), veți aprecia faptul că 3 Body Problem nu are nevoie să dea informațiile cu țârâita ca să întrețină un mister, fiindcă tensiunea este plasată, dimpotrivă, tocmai în cunoaștere. Cu cât știi mai mult, cu atât devine mai terifiant. Aici, serialul intră puțin pe teritoriul „cosmic horror” în stilul lui Lovecraft – acesta este unul dintre motivele pentru care problema cu care ne confruntăm în acest univers îi afectează întâi și întâi pe oamenii de știință, pe cei care înțeleg cel mai profund lucrurile. Cred că serialul reușește pe alocuri, mai ales în adăugirile pe care le face, să acceseze rama potrivită a „groazei cosmice”, chiar mai pregnant decât materialul sursă.
3 Body Problem este un serial care intră în dialog cu cartea pe care este bazat, iar această asumare mi se pare o gură de aer proaspăt. Nu încearcă să o trateze nici pe aceasta, nici pe privitori, cu acel amestec groaznic de aroganță și de spaimă care se tot vede mai nou, mergând pe coji de ouă și punându-ne totodată cuvinte în gură, gânduri în cap și sentimente în inimă. În general, scenariul nu orbecăie, actorii sunt foarte buni, muzica este bine aleasă, iar efectele vizuale sunt brici. Nu e perfect, dar cine s-ar aștepta la așa ceva? Este însă bun. Neașteptat de bun. Al naibii de bun. Recomand.
