Exceptând cele trei zile de jazz și aproape-jazz care m-au trimis acasă cu câteva trupe noi în listă, cea mai recentă ediție Jazz in the Park 2023 a însemnat în egală măsură seturi la vinil, fructe de livadă la discreție și mână liberă la my spending habbit.
Indiferent dacă ți-ai cumpărat biletul în așteptarea unui solo de tobe africane marca Mulatu Astatke sau pentru că cinefilul din tine simțea că nu poate rata The Cinematic Orchestra, Jazz in the Park a fost în egală măsură la fel de plăcut și pentru faptul că puteai să te retragi sub cort pe ploaie, să bați în tobe sau pentru că din fața scenei vedeai Heliocentrics și, din spate, asta, și tot Clujul. Cu toate că nu ăsta era focusul festivalului, târgul de creatori devenea un alt highlight al lui, odată ce-ți furau ochii niște căni din lut artizanale sau piese precum corsetele/hanoracele Cycled Error, făcute din materiale repurposed, gata pentru a fi fost aruncate de alte brand-uri. Iată de ce, chiar dacă n-ai prins Jazz in the Park 2023, merită totuși să ai în vedere pentru când încep să te lase rece vechile tale playlist-uri.
Heliocentrics
Cu aceeași forță în tot ce înseamnă psychedelic jazz, cât și funk, Heliocentrics a fost acea apariție de la Jazz in the Park pe care o simți că e mâna unor music-geeks, cu un repertoriu suficient de mare de playlist-uri de avangardă încât să aducă autotune-ul pe voce, nu din neputința altistei de a-și atinge gama, ci mai degrabă pentru acel un pic de electronic care pică perfect pe titluri ca Spake Cake. Într-un concert în care flautul vine în prelungirea trompetei și basistul mai trece uneori la sintetizator, solista transpiră mandale și respiră astrograme.
Mansur Brown
Chit că-și face acordurile pe un flamenco sau pe o electronică, Mansur Brown are ceva din baladele pe care-ți evoci iubiri pierdute, cărora le dai play când ai terminat să te împiedici de ziua de ieri sau care premeditează răsăritul pe care-l aștepți la a doua sursă de cafeină din aceeași zi. Nu departe de un jazz atmosferic în care nu există al prea multelea solo de chitară, e acea muzică de balans care nu face biblie din clasici, deși îi ține aproape.
Mulatu Astatke
Ceva mai pe sunetul ăla de alamă tradițional, neînsemnând că nu lasă loc și de niște conga sau un flaut de bambus, Mulatu Astatke și trupa lui au întâmpinat exact așteptările pe care le ai de la instrumentistul care a articulat termenul de ethio jazz. Printre saxofoane, trompete și fiecare tip de percuție de mână pe care știi să-l numești, este concertul poate cel mai potrivit pe care să-l asculți neîntrerupt dintr-un vârf de deal al parcului etnografic.
7th Sense
„At the end of the tunnel, there’s always light”, spune basista Laura Contreras că vrea trupa să transmită. Deși urcă pe scena Jazz in the Park la doar câteva zile de repetiții cu trei instrumentiști cu care colaborează pentru prima oară, trupa românească de jazz modern, 7th Sense, nu vine doar cu mesaje de dă-i înainte pentru toți artiștii emergenți din public („He said – Laura, keep playing, even if it’s shit. And four years later, we’re here”), ci și cu câte un joc de cuvinte prin care să-și comemoreze mentorul (piesa Cu Voi) și un sincron atât de bun, încât trompeta, flautul și trombonul aproape că-și făceau oglindă involuntară în mișcarea scenică din pauzele de respiro.
Nani Vazana
Cu acel tip de feminism muzical care nu are nevoie să fie raging ca să-ți vorbească („I’m sorry guys, but i need my God to be a woman”), tributuri pentru Nina Simone care te scot din coada de la bar pentru cât sună de personal, compoziții proprii în ladino – acel dialect spaniol care-și pierde vorbitorii – sau o sensibilitate aparte pentru tot ce înseamnă marginal, Nani Vazana înseamnă spectacol. În spiritul de „să fii vocalist cere interpretare” și cu o lejeritate deosebită de a jongla micile dezacordări dinainte de a trece la o altfel de piesă („This is what happens to the trombone in the cold”), Nani Vazana n-a ratat niciun moment pentru o glumă, o notă înaltă sau o invitație călduroasă către ascultători să schimbe două vorbe după concert.
The Cinematic Orchestra
Ocazia perfectă să asculți live soundtrack-ul din A Man With A Movie Camera și să-ți închei weekend-ul la Cluj cu un jazz experimental/nu-jazz, care face scenariu din muzica de film, The Cinematic Orchestra e acel headliner la care simțeai că s-a schimbat trupa aproape o dată cu piesă. Altfel, destul de intuitiv, este exact acel soundscape de film care funcționează la fel de bine oriunde simți să te plasezi pe axa celor trei acte. Dacă Asaf Avidan cânta anul trecut pe vremea asta „Can it be that all us heroes have a path, but not a plan?” (The Labyrinth Song) tot la Jazz in the Park, anul ăsta, The Cinematic Orchestra vine cu discografia care să însoțească acest drum/path.
