„Aproape” de la Teatrul Excelsior, în regia lui Eugen Gyemant scrie o scrisoare timidă de dragoste chiar iubirii, cu nouă povești în câte două personaje la lumina Aurorei Boreale.
În premiera de la Excelsior se strecoară momente inspirate, în care aerul dintre cei doi protagoniști îndrăgostiți devine mai puțin invizibil, în care apropierile și depărtările brodesc punți de sentimente între actori. Se vorbește dens și cu obraji roșii despre iubire la toate vârstele ei, cu multe dintre colțurile și colții ei. Iubire potențială, iubire proaspăt scoasă din cuptor, iubire derivată din prietenie strânsă, iubire ajunsă la maturitate, iubire care a trecut, iubire întârziată definitiv – iubire, iubire, iubire. Astfel se conturează spectrul iubirii romantice, de la dulce și incert, la complicat și familiar, și, în sfârșit, rămânând rece și străin.
Schimbările constante de situație, fără a fi niciun moment copleșitoare, asigură o dinamică, un ritm ludic – iar timpul trece pe nesimțite. De asemenea, lejeritatea și ușurința fac din „Aproape” un spectacol light, aproape dietetic (cu doar 1,5% grăsime!!), însă tocmai această degajare și lipsă de seriozitate îngroașă clișeele. Fiind atâta dragoste la mijloc, este, însă, firească o voluptate a cheesiness-ului, iar atât timp cât este asumată și salvată din ghearele siropoșeniei prin naivitate și candoare de copil. Ceea ce nu îi lipsește spectacolului, chiar dacă virează, pe-a locuri, înspre mimări ale tremurului primelor întâlniri și ale fâstâcelii adolescentine.
La nivel spectacular, montarea stă într-o zonă cuminte și sigură, dar asortată subiectului (un pariu la fel de sigur și de soft). Desigur că există ceva seducător în toate pufoaicele de geci de iarnă care defilează pe scenă, și este amuzant cât de șarmant le stă actorilor cu toporul în mână în momente tensionate. Aurora Boreală, acest mic Cupidon previzibil dar dulceag, este o găselniță din lumini verzui și pungi de plastic suflate stingher. În calitate de laitmotiv al spectacolului, ca un refren de baladă ieftină de iubire, își face simțită prezența și sugerează în mod real o melancolie a tinereții, a îndrăgostelii, a inocenței specifice.
Fiecare dintre cele nouă momente își pune amprenta asupra spațiului: doze de bere lăsate pe jos, bagaje roșii de atâta iubire, o urmă de tort de ciocolată, coarne supradimensionate, fulgi, un tablou și multă, multă candoare:
„Prolog” (cu Dan Pughineanu și Loredana Cosovanu), secvența de început, servește mai mult drept intro într-un univers al visării, poeziei și gagurilor hollywoodiene, cu surescitare și formule recognoscibile.
În urma sa, „Cealaltă inimă” este un bum de energie și de lirică a absurdului. El (Mihai Mitrea) joacă, fidel stânjenirii, o partitură duioasă, care vorbește fără cuvinte despre singurătate, compasiune și curiozitate, în timp ce ea (Iulia Samson) se alintă puțin în ipostaza de mincinoasă accidentală și inofensivă, simulând din loc în loc simplitatea și franchețea.
„Trist și vesel” face exces de fulgi, într-o conjunctură în care cringe-ul este dozat cu atenție, în special de interpretarea lui Radu Micu, mizând pe umor sec și victimizare de „băiat bun”. Alternativ, Ana Udroiu are o urmă de detașare civilă, ceea ce dezamorsează miza scenei, dar conturează golul vag simțit de cea care și-a refăcut viața.
În „Lucruri care-ți pot face rău”, un amețit neurodivergent cu analgezie congenitală (Dan Pughineanu) și Cenușăreasa unei relații abuzive (Pamela Iobaji) dansează un vans al aiurelii și candorii care dovedește că dragostea nu ar trebui să doară.
„Tronc” marchează momentul în care doi cei mai buni prieteni (Bogdan Nechifor și Alex Popa) își conștientizează sentimentele unul pentru celălalt. Suspendați ca niște îngeri renascentiști care miros îndoielnic, cei doi alpiniști trec de la afecțiune masculină exprimată prin agresivitate, la o sinceritate dezarmantă. Chiar și așa, toată poezia textului pălește puțin, nefiind adaptată îngrijit în limba română, atunci când „I fell in love with you” se traduce prin „Am căzut în fund după tine”.
Cea de-a șasea scenă, „Prea multă iubire” (cu Mihai Mitrea și Pamela Iobaji drept protagoniști) ilustrează rollercoaster-ul de trăiri ale unei relații de lungă durată, cu un final fericit într-o manieră emoționantă și sincer neașteptată.
În manieră contrastantă, „Unde s-a dus” pune sub microscop un punct de cotitură transformat în capăt de drum pentru un cuplu aflat la finalul relației; dacă Bogdan Nechifor reușește să fie puțin sincer, el cu el, din păcate, Ana Udroiu rămâne proptită într-o serie de grimase afectate, ușor stridente.
În „Chestia din tablou”, Loredana Cosovanu „fură show-ul”, bătăioasă, angajată, chiar dacă puțin demonstrativă, iar Radu Micu reglează temperatura scenei, care, de altfel, este lungită de glume repetitive. Dar este drăguț, în aceeași măsură în care, școlărește, doi copii ajunși la maturitate nu știu unde să-și pună mâinile.
Iar ultima piesă din puzzle-ul „Aproape”, „Un pic prea devreme” este o bucată așezată și real emoționantă, care sfârșește pe o notă dulce-amăruie această enumerație a iubirilor.
APROAPE (titlu original Almost, Maine) de John Cariani
Traducerea: Cristi Juncu
Regia: Eugen Gyemant
Scenografie: Sabina Veșteman
Lighting design: Costi Baciu
Cu: Loredana Cosovanu, Pamela Iobaji, Radu Micu, Mihai Mitrea, Bogdan Nechifor, Alex Popa, Dan Pughineanu, Iulia Samson, Ana Udroiu
1 Comentariu