Documentarul Sur L’Adamant (2023), premiat cu Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, este o invitație de îmbarcare la bordului vasului Adamant, ancorat pe râul Sena, venită cu ocazia de a pătrunde în portretul colectiv și eclectic al unor adulți neurodivergenți dintr-o comunitate de terapie prin artă de la bordul navei.
Cineastul Nicolas Philibert și echipa sa reușesc să intre în intimitatea oamenilor din centru, deși aceștia nu se arată deschiși cu străinii, în special cu tinerii terapeuți veniți să facă practică, întâmpinați la adunarea generală de dimineață cu o atitudine totodată amuzată și indiferentă – „nu vreau să-i dau cuvântul, vreau să știu doar cum îl cheamă” sau „în calitate de ce ai venit? te voi trece drept «comandantă»”. Se simte că apropierea este una caldă și înțelegătoare, în care li se oferă constant șansa de a fi ascultați, mai curând decât intervievați. Discursurile lor se dovedesc izvoare bogate de surprindere, chiar și când se referă la aspecte ale vieții cotidiene. Un bărbat posomorât devine tot mai animat când își explică în detaliu ritualul matinal de a „da bani și a primi la schimb o cafea”, apoi trece pe nesimțite la a vorbi despre influența lui Michel Constantin asupra vieții sale.
Oamenii din centru vădesc aceeași pasiune față lucruri aparent banale, văzute însă într-o lumină proprie și originală, ca și pentru aspirații sau fantezii care iau locul realității. Aspectul de geek al unui membru mai tânăr al comunității este confirmat de personalitatea sa, însă în mod neașteptat, prin implicarea cu care vorbește despre istoria Constantinopolului, în timp ce își asumă fugitiv identitatea împăratului bizantin Alexios Komnenos. Mai apoi, el dă curs unui discurs captivant printre asocierile libere între rockeri, porumbei, bebeluși, și teama de moarte, ce depășesc, prin justificarea ce li se oferă, jocurile lingvistice (de la „purée” la „peur de la mort”) sau imagistice (expresiile faciale și hainele găurite ale rockerilor) care le stau la bază.
Dincolo de a fi un rod al abordării umile, non-intervenționiste, filmul excelează prin montaj, care susține senzația de consistență neașteptată a vieții acestor oameni. Vedem o îmbinare subtilă, dar convingătoare a momentelor de fericire colectivă, cu evenimente personale marcante și cu adevăruri lucide despre condiția umană. Ritmul este uneori surescitant, alteori lent, susținând astfel protagoniștii. La unul din ei, convingerea însoțită de autoironie că „fără medicamente s-ar arunca în Sena, doar ca să enerveze lumea” ocupă același spațiu discursiv ca anecdotele amuzante despre obiceiul, dovedit mortal, de a fuma al fostului său medic. Concluzia pesimistă a altuia conform căreia „conversația umană este extrem de grea” este complementată prin secvența următoare, din care transpare plăcerea de a pune întrebări fie și numai pentru a simți satisfacția schimbului de replici și a menținerii contactului. Râsul de la finalul socotelilor care dau pe minus, seriozitatea implicării în organizarea clubului de film și pasiunea cu care sunt interpretate cu vitalitate cântecele cu versuri lipsite de speranță, toate nuanțează mantra conform căreia „(n.e.: asta contează,) cum o să fiu azi ca să fiu bine” și arată mai mult decât că „oamenii de aici nu sunt teroriști, sunt fragili”.
Astfel se zugrăvește o imagine bogată atât a spiritului comunitar din centru, cât și a diferențelor dintre cei care îl frecventează. Propensiunea lor către arterapie este însă numitorul comun. La una din extremele spectrului uman de aici este François, un personaj cu o estetică boemă și un discurs fermecător, înțesat de referințe culturale, integrate în mod intim în prezentarea halucinantă a vieții sale. După ce facem cunoștință cu el, proaspăt întors de la un festival de muzică psihedelică, amintind de Woodstock și de perioada hipioților, ne lăsăm absorbiți în lumea generată de schizoidismul său. Îl surprindem în timpul activităților de zi cu zi, lansând de nicăieri (și cu cea mai mare lejeritate) sugestia că regizorul Wim Wenders i-ar fi folosit pe el și pe alter-ego-ul său ca inspirație pentru Travis și Walt din filmul Paris, Texas (1984). Mai târziu îl ascultăm povestind cu eleganță sumbră despre cum s-a adâncit în poveștile personalităților precum Jim Morrison și Pamela Courson, James Dean sau Gérard Philipe și a scris două romane pentru a înțelege concomitent misterul destinelor lor și al său.
La polul opus, suntem martorii unor povești de viață brute, redate însă cu emoția controlată care vine cu lucrul asupra sinelui și cu acceptarea, într-un mediu dătător de sens. Unei mame i-a fost luat copilul și plasat în mijlocul unei familii „stabile” de către autorități. După trecerea anilor, ea găsește totuși, într-o anumită măsură, fericirea în faptul că se poate vedea cu el la restaurant, chiar dacă doar în prezența asistentului. O altă femeie pune amuzată întrebări cineaștilor, în același interviu în care povestește că doar mama sa mai are voie s-o viziteze și că și-a pierdut tatăl și fratele.
Tratat într-un stil neintruziv și răbdător, subiectul documentarului se dovedește atât de ofertant încât ne face să uităm de contextul centrului de terapie, felul în care funcționează acesta ca instituție devenind irelevant. O excepție este una din ultimele scene și singurul moment în care sunt delimitate clar granițele dintre pacienți și staff. Are loc un conflict între coordonatorul personalului și Catherine, o femeie de vârstă mijlocie, cu ținută punk și vervă pe măsură. Încercând să convingă că este capabilă să țină un atelier de dans, își povestește experiența anterioară de câțiva ani în compania unor dansatoare, plasând-o în contextul întregii ei vieți de atunci. Posibil poziționat strategic, acest monolog servește ca un ultim portret al unui om care ni se face cunoscut și ascultat, poate cel mai bine, doar atunci când are ceva de apărat cu vehemență.
Propunându-ne observarea unui registru de existență a cărui structură și emanație amintesc de valurile care clatină lin vasul pe care are loc, Nicolas Philibert ne oferă prin Sur l’Adamant un prilej (din ce în ce mai) rar de a găsi în noi resursele de răbdare necesare pentru a aprecia complexitatea experienței de a fi om, așa cum devine ea vizibilă într-un mediu care o facilitează prin, în cuvintele lui Philibert, acea „funcție poetică a limbajului” amenințată cu dispariția.
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
