În negurile îndepărtate ale timpului, la marginea memoriei, am primit o ediție în proză a Odiseei lui Homer de la tata, într-una din călătoriile noastre ocazionale la Cluj. Am iubit povestea lui Ulise din tot sufletul, încă de pe-atunci. Așa că, aflând de anul trecut că vechiul meu prieten Sebastian Marina lucrează la un spectacol muzical bazat pe Odiseea, m-a cuprins entuziasmul în talazuri oceanice, mai ales odată ce am avut ocazia să aud albumul rezultat.
Cristina Juncu, Alexandros Raptis, Eliza Păuna și sus-numitul Sebastian Marina au produs unul dintre spectacolele (și albumele) mele preferate, nu doar din 2024, ci din ultimul deceniu. V-o spune un om realmente hrăpăreț când vine vorba de muzică și de teatru independent.
Am fost cu atât mai fericit pentru ei când am aflat că vor fi parte din a 18-a ediție a Festivalului UNDERCLOUD, așa că am profitat de ocazie pentru a le trimite câteva întrebări. Conversația spumoasă care a reieșit li se datorează lor și sper să vă convingă să dați iama în bilete, pentru că spectacolul „Așteptându-l pe Ulise” merită realmente toată atenția!
Mircea Laslo: Cristopher Nolan lucrează la o ecranizare a Odiseei cu Matt Damon în rolul lui Ulise și Uberto Pasolini a lansat chiar anul trecut un film despre reîntoarcerea în Ithaca a eroului aheu, jucat de Ralph Fiennes. Ca să parafrazez un banc, nici Sebastian Marina nu se simte prea bine… De ce credeți că Odiseea este o asemenea obsesie contemporană? Pe voi ce v-a determinat să abordați această poveste?
Sebastian Marina: Ba să știi că mă simt excelent fiind coleg de studiu cu astfel de actori! :)))) Din punctul meu de vedere, întoarcerea la această poveste este cât se poate de firească: odată că este o poveste atât de captivantă, complexă și plină, încât ar fi păcat să nu se întoarcă omul, în general, la ea, măcar din când în când; apoi, e prima; apoi, pare scrisă ieri, în studiourile hollywoodiene; apoi, cel mai important, spun eu, observ o încercare a omenirii (parte din ea, desigur), de a reveni la valorile inițiale. Deoarece suntem tot mai mulți care observăm că ceva nu e în regulă cu locul în care am ajuns, ca specie, mergem și noi, oamenii, la început, să vedem, naiv și stângaci, dacă putem schimba ceva. Pe mine personal, mărturisesc fără ocolișuri, Cristina m-a determinat să abordez această poveste.
Cristina Juncu: Eu am fost, eu am fost. Eram amorezată de povestea asta încă de prin școala generală și am tot amânat spunerea ei, întâi din lipsă de resurse și de experiență și-apoi, încă ceva timp, din lipsă de curaj. De iubit, însă, am iubit-o dintotdeauna cu pasiune și un lucru de care sunt absolut sigură e că acest gen de iubire molipsește. De ce acum, mă întrebi tu. Bănuiesc că acum rimează cu propria mea călătorie pe marea maturizării și cred (și sper!) că și lumea traversează un moment în care are nevoie de ea, aflându-se într-o luptă pentru propria devenire și zbătându-se să depășească pragul unei existențe facile, impregnate de răspunsuri și rezolvări imediate și de distrageri tiktokerești. Toți avem de înțeles și de acceptat o treabă care, pe cât de greu e de înțeles, pe-atât e de importantă: că-i luuung, anevoios și plin de obstacole drumul spre un „acasă”, drumul pe care înveți să-ți ajungi ție însuți și să calci pe uscat în propria-ți viață – iar scurtăturile către destinație, pe care ești tentat de unii sau de alții să le apuci, nu pot fi decât păcăleli sau poteci care se înfundă.
Mircea Laslo: Am văzut „Așteptându-l pe Ulise” de două ori până acum și jur că m-aș duce la fiecare reprezentație dacă aș putea. Se vede limpede cât de bine acordați sunteți unii la alții ca echipă. Cum v-ați găsit, care e povestea grupului vostru creativ?
Sebastian Marina: Aici Cristina trebuie să povestească, ea a făcut castingul. Cât despre felul în care suntem acordați, sunt nu doar de acord, ci chiar ușor uluit de acest acord(aj). Tare rar mi-a fost dat, în 30 de ani de când mă ocup cu teatrul, să simt o astfel de coeziune.
Cristina Juncu: Povestea începe cu un grec și o româncă trăncănind despre muzică și teatru în loja oficială de la Nottara și legând o frumoasă prietenie. Eu și Raptis am început să cântăm împreună un concert potpuriu din muzicile mele compuse pentru spectacole de teatru și, tot repetând, am început să ne împărtășim și ideile de proiecte. Și-auzind de Odiseea, grecul, ca orice grec, s-a entuziasmat foarte și a pompat cu încredere în ideea mea, lucru de care eu am avut mare nevoie ca să prind curaj și să mă simt responsabilă să mă gândesc cât se poate de serios la asta. Și m-am gândit. M-am tot gândit. Până când m-am prins că în lipsa unui Ulise, degeaba mă gândesc, că nu se leagă nimic. Ei, exact când dădeam glas acestui gând, într-o frumoasă seară de FNT, mă întâlnesc în față la Legere cu Sebastian Marina. Aici e de menționat că eu sunt al naibii de rușinoasă în ceea ce privește abordarea oamenilor pentru proiecte sau pentru a-i chema să-mi vadă spectacolele, mai ales atunci când gândul e „oricum o să zică nu” și eram aproape sigură că nu voi avea sorți de izbândă cu Sebastian, el jucând și locuind în Sfântu Gheorghe. Instinctul, însă, m-a împins să încerc și, de atunci, am început să-mi depășesc blocajul și să încerc mereu, căci el a zis da și ăsta nu era lucru mic, venind de la „un actor mare, într-un oraș mic”, cum îl numește Mihai Brezeanu într-un interviu și cum îl descoperisem și eu a fi, cu vreo doi ani înainte.
Ceva mai târziu, când proiectul a început să mi se contureze mai clar în minte, am constatat că: unu, sunt depășită numeric de băieții din echipă; doi, că am nevoie musai de un pian, iar eu sunt praf la acest capitol. Pe Eliza o văzusem jucând excelent, dar clipurile ei cântând la clape m-au cucerit. Tratează pianul ca pe un partener, așa că el nu are încotro decât să devină viu, precum o marionetă manipulată expresiv.
Știam că mi i-am ales pe fiecare după sufletul meu, dar tot mă mir, la fiecare întâlnire cu ei, cum de-am nimerit-o chiar așa, căci ne-am simțit unul pe altul încă din repetiții într-un mod foarte special. Am avut de vâslit împreună la această bărcuță rătăcită, dar norocul fenomenal este că toți am vrut sa ajungem în aceeași Ithaka.
Eliza Păuna: Coeziunea noastră i se datorează mult Cristinei și felului în care ne-a ales. Cristina are un miros și un instinct bun nu doar al poveștilor, ci și al oamenilor. Știe să-i potrivească, așa ca rimele din versuri.
Mircea Laslo: Și apropo de grup, v-ați mai dori să adaptați vreun mit în aceeași manieră? Poate Eneida?…
Sebastian Marina: Dacă ar fi după mine, pe toate!
Alexandros Raptis: Absolut.
Eliza: Clar.
Cristina Juncu: Acuma, că tot ai întrebat, află că Orfeu e următorul erou pe care îl luăm la puricat și deja s-a scris niște muzică în acest sens. Dup-aia… om mai vedea. Slavă Domnului, e material!
Mircea Laslo: Cristina, mi se pare că de departe cel mai tehnic și complex element scenografic al spectacolului vostru este poziționarea tuturor instrumentelor la care cânți. Cum reușești să le gestionezi pe toate? Mai sunt și altele la care te pricepi și care n-au fost necesare în acest spectacol?
Cristina Juncu: După ce știi să mânuiești bine doua-trei instrumente cu coarde, e destul de ușor să te acomodezi cu altele. Nu mai e vorba de învățare, ci de adaptare. Cred că la fel se întâmplă și în ceea ce privește instrumentele cu clape, dar aici nu mai e neapărat domeniul meu. Dar da, cred că m-aș descurca pe aproape orice instrument cu coarde, după necesitățile spectacolului – aici, mulțumesc cerului, nu a fost nevoie de încă și mai multe :)). În ceea ce privește gestionarea lor, există, într-adevăr, niște manevre, pe care trebuie sa le repet de fiecare dată. Dacă pun unul din instrumente puțin mai în spate decât trebuie, e posibil sa nu pot face la timp schimbul între ele și să lipsesc cântecul de o parte a orchestrației.
Mircea Laslo: Alexandros, eu știu că vorbești românește foarte bine! De ce Poseidon vorbește doar greacă în spectacol, iar Atena e poliglotă?
Alexandros Raptis: Fiindcă Atena e mult mai deșteaptă și mai tânără, mai new age. Poseidon ține la tradiție.
Eliza Păuna: Poseidon e mult prea impulsiv și cu prea puțină răbdare ca să învețe limbi străine. Iar Atena nu se laudă cu cunoștințele ei. Capacitatea ei de înțelegere a muritorilor e o sarcină grea. O sarcină pe care o îndeplinește, uneori, foarte discret.
Mircea Laslo: „Așteptându-l pe Ulise” e pe de o parte o trimitere la Beckett. Pe de altă parte, titlul pune în mod subtil accentul pe Penelopa. V-a inspirat și teatrul absurdului în abordarea Odiseei? Credeți că prospețimea textului se regăsește tocmai în această schimbare de perspectivă, în acest joc de oglinzi între mit, absurd și redefinirea subtilă a ideii de personaj principal?
Sebastian Marina: Eu cred că titlul pune accentul în mod clar pe Penelopa. Și pe bună dreptate, ea e cea care tot așteaptă neștiind dacă vreodată, el va apărea. De aici se lansează și o întrebare interesantă: care dintre ei s-o fi chinuit mai mult, de fapt? Mie asta îmi place foarte tare, că e din ambele perspective. Privitor la text, opinia mea e că prospețimea lui se regăsește în primul rând în ascuțimea minții celei de l-a scris. Nu știu, nu am întrebat-o punctual pe Cristina, însă dacă ar fi să ghicesc, cred că odată cu apariția ideii despre cum vrea să spună povestea, restul lucrurilor s-au așezat aproape de la sine.
Cristina Juncu: Cam așa. M-am gândit mult dacă să schimb sau nu titlul. Nu știu nici azi dacă am ales bine din punct de vedere marketing și, recunosc, am ales emoțional. Probabil că „Odiseea” ar fi fost un titlu mai percutant și mai catchy, dar unghiul din care am rescris povestea lui Homer e cel al așteptării. Desigur, Penelopa e cea care îl așteaptă pe Ulise. Dar și Ulise îl așteaptă pe Ulise. După ce Ulise ajunge la Ulise, va avea voie să ajungă și la Penelopa. Așa că trebuie să se aștepte nițel, toți pe toți.
Mircea Laslo: Întâi ați înregistrat albumul (pe care l-am ascultat obsesiv). Apoi a fost spectacolul. Această ordine a operațiunilor m-a dus cu gândul la un musical foarte iubit, „Hadestown”, al lui Anaïs Mitchell, care spune povestea lui Orfeu și a Euridicei, plasând-o într-un fel de Americă din timpul Marii Depresiuni Economice. Echipei „Hadestown” i-a luat cam un deceniu să ajungă de la concept la spectacolul de Broadway. Sunt curios dacă și voi priviți „Așteptându-l pe Ulise” ca prins încă într-un soi de evoluție, dacă visați la o variantă extinsă, cu mai multe personaje etc.?
Sebastian Marina: Sigur că e posibilă o astfel de variantă, cu foarte multe personaje, grandioasă, pe măsura valorii textului, atât cel inițial cât și al spectacolului nostru, însă eu mărturisesc că o să mă gândesc la asta doar când se va pune problema. Ce pot spune clar este că, dacă s-ar pune vreodată problema, aș vrea să fac parte din distribuția respectivă, clar! Până atunci însă, mă voi bucura de această variantă, de care sunt complet îndrăgostit.
Cristina Juncu: Culmea, am pornit la drum exact pe dos. Primele mele schițe de Odisee muzicale erau exact în sensul „Hadestown”: cu cor, multe personaje, band live, tot ce trebuie… după care am făcut downsizing la capitolul personaje și cred că așa mi-ar plăcea să rămână. În felul ăsta, le-am dăruit povestea cea stufoasă celor doi protagoniști, lui Odiseu și Penelopei – măcar atâta lucru să primească și ei, după atâta amar de ani de așteptare.
Nu m-ar deranja deloc, însă, dacă într-o bună zi am cântă această varianta de concert cu o ditamai orchestra simfonică în spate și un cor impresionant de sirene! :))
Eliza: Mă bucur că Cristina a fost inspirată și a gândit acest spectacol în formula noastră. Mai intimă, mai simplă, mai fără artificii teatrale. Odiseea e o poveste cu greutate, uneori istovitoare sau greu de înțeles. E plăcut să o poți accesa simplu, fără piruete teatrale. Dă mult mai multă valoare firelor de gânduri nespuse ale Penelopei. Și nu e ușor deloc să o aduci publicului în această formulă simplă, ba din contră.
Mircea Laslo: Și apropo de album, care se susține excelent și fără elementele scenice (o spun ca un compliment, vă rog nu mi-o luați în nume de rău), în ce măsură vă vedeți ca o trupă muzicală, care ar putea susține concerte, merge pe la festivaluri etc., în contrast cu postura voastră de trupă de teatru? V-ați duce cu „Așteptându-l pe Ulise” la Electric Castle, de pildă?
Sebastian Marina: Măi, io le tot spun că la bis să cântăm tot felul de piese mișto, mai ales ca noi nu avem bis, da’ ăștia nu mă iau în serios deloc!
Cristina Juncu: Suntem o struțo-cămilă, nici chiar teatru, nici chiar concert. Nici struții nu ne cred de-ai lor, nici cămilele, deci scenariul propus de tine e foarte greu de imaginat. Ce sper eu este că vom crea o specie nouă, în timp. Momentan, mă bucur foarte mult de vizibilitatea pe care o căpătăm în ultima vreme și sper din suflet să se perpetueze.
La fel ca toate celelalte spectacole din festival, „Așteptându-l pe Ulise” va avea o singură reprezentație la UNDERCLOUD, în data de 29 septembrie, de la ora 20:30, în curtea UNARTE. Biletele, cât și informații suplimentare despre spectacol, sunt disponibile aici. Pentru programul complet al Festivalului UNDERCLOUD, harta locațiilor și alte informații esențiale, accesați cu încredere site-ul oficial UNDERCLOUD.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
