Sunt părtaș. Îmi asum. Aveam 16 ani când am citit pentru întâia oară romanul Laviniei Braniște. L-am devorat într-o singură seară, între partide de plâns cu muci și ocazionale râsete cunoscătoare atunci când Cristina ajungea prin Cluj, unde eu copilăream (încă).
A doua lectură, pe la 20 de ani, mi-a reconfirmat ce crezusem deja: că…
