Povestea Na’vi se întoarce pe marile ecrane cu „Avatar: Calea Apei”, dar filmul despre Jake Sully și familia sa împotriva lumii oamenilor se confruntă cu aceleași obstacole narative ca „Avatar”, primul capitol din franciză.
După 13 ani de așteptare, „Avatar 2” se simte ca atunci când mergi la un restaurant fine dining ție fiindu-ți foarte foame – ospătarul îți pune în față un dish rafinat, care i-a luat bucătarului o veșnicie să-l pregătească, și care arată excepțional, dar care în final nu te satură decât parțial.
„Avatar”-ul din 2009 a fost primul film pe care l-am văzut la cinema – și mai era și 3D! Versiunea mea de 9 ani a fost marcată profund – mi s-a părut absolut epic, spiritual, pe alocuri tragic, complet diferit de tot ce mai văzusem până atunci. Și destul de mulți ani după experiența cinematografică, obișnuiam să spun că „Avatar” e filmul meu preferat. Ulterior, am înțeles că povestea era cam simpluță, că în genere era doar un „Pocahontas” ecologist, am învățat și de tropul salvatorului alb, și am mai văzut și alte filme, cât să scadă semnificativ din topul meu personal. Totuși, în ciuda acestor aspecte, nerăbdarea mea pentru continuarea poveștii a persistat, poate și cu speranța de a retrăi acea fascinație și entuziasm spectatorial din copilărie.
La fel ca în filmul din 2009, povestea din „Avatar: Calea apei” este una dintre cele mai rudimentare din rețetarul scenaristic. Au trecut mai bine de 10 ani, iar Jake Sully e complet naturalizat, acesta fiind liderul comunității de Na’vi din care provine Neytiri. Cuplul crește împreună cinci copii, iar dinamica dintre cei șapte Sully aduce mai degrabă cu cea a unei unități militare decât familiale, dat fiind trecutul printre oameni al lui Jake. Din cauza forțelor amenințătoare de pe Terra care se răsfrâng din nou asupra Pandorei, familia Sully este nevoită să ceară azil în tribul Metkayina, o comunitate de Na’vi acvatici. Astfel, povestea, în cea mai mare parte (poate prea mare), se centrează pe încercarea familiei Sully de a se adapta la noua lor casă și pe relațiile dintre ei. Progresul tehnologic este, într-adevăr, incontestabil, vizualurile subacvatice fiind spectaculoase. Deși la nivel narativ se ridică mai multe probleme complexe cu potențial de aprofundare, acestea sunt lăsate plutind în derivă, nefiind explorate pe-ndelete – chiar dacă timp ar fi fost destul, durata de peste trei ore punând la încercare fidelitatea fanilor vechi și noi.
Vorbind de fidelitate, este deja destul de clar că „Avatar: Calea apei” nu va mai atinge culmile de box office ale primului film din franciză, într-un deceniu în care cinematograful se chinuie să supraviețuiască pe o piață suprasaturată de conținut, furnizat de numeroasele platforme de streaming. Filmul a colectat în ziua premierei puțin peste 130 de milioane de dolari în întreaga lume, un început mai timid decât cel sperat, de 150-170M, dar nicidecum unul dezastruos. Pentru a nu fi jenant, ar fi de ajuns să reintre în clubul trilionului de dolari, ceea ce este fezabil luând în considerare lipsa de competiție din următoarea perioadă, acum că adversarul acvatic „Aquaman 2”, care era programat în aceeași perioadă, a fost amânat pentru anul viitor. Ar fi fost totuși interesant de văzut dacă eforturile lui Cameron de a-și executa craftul prin metode autentice chiar merită în comparație cu VFX-urile de la DC.
Și în privința prestigiului, filmul a început bine – acesta a fost nominalizat la două Globuri de Aur, dar rămâne totuși de văzut dacă nominalizările au fost făcute cu intenții sincere în spate, sau dacă atât „Avatar: Calea apei”, cât și blockbuster-ul rival, „Top Gun: Maverick”, sunt folosite doar ca „clickbait” de către NBC pentru a atrage o audiență cât mai mare la premiile proaspăt trecute prin rehab.
Când mă gândesc la al doilea „Avatar”, mă gândesc că este un film frumos. Foarte frumos: așa cum observi un om frumos pe stradă sau admiri un tablou frumos la muzeu – îți fură ochii, dar nu e personal. Si fiindcă nu e personal, nu te atinge așa cum ar trebui s-o facă. Sau poate doar l-am ținut eu la standarde prea înalte în tot acest timp, și anume standardele unui copil de 9 ani. Al doilea capitol din povestea „Avatar” este o experiență vizuală fascinantă, dar sper că nu va trebui să mai aștept încă 13 ani ca să fie ceva mai mult de-atât.
