Am văzut „Băieții buni ajung în Rai” (2024, r. Radu Potcoavă) și prima reacție a fost Altă dramă de familie? Încă după primele zece minute mi-am dat seama de ce nu trebuie să judec după prima impresie – filmul răstoarnă, stereotip după stereotip, toate așteptările colective de reprezentare în ceea ce privește viața de apoi, raiul, Dumnezeu sau cum ar arăta Sfântul Petru.
Am stat de vorbă cu Cosmina Stratan, actrița care o interpretează pe Laura, o femeie care după moartea ei prematură, primește o doua șansă la dragostea ratată în liceu, despre parcursul ei în cinematografie și despre culisele Raiului.
Mă gândesc că nu e așa de ușor să joci o fată tânără care moare de leucemie. Cum ai abordat acest personaj?
Filmul începe după ce se termină toată povestea cu boala, care funcționează mai degrabă ca e un soi de eveniment declanșator și e mai puțin ceva care să definească personajul. Sunt multe detalii care fac parte din biografia pe care o construiesc fără să aibă propriu zis un spațiu de desfășurare în film. Deci, nu pot să zic că a fost un proces diferit față de personajele care nu trec prin genul ăsta de experiență.
Și care e procesul tău de construcție al personajelor?
Fiecare film ajunge să aibă cerințe diferite. De exemplu, aici mi s-a părut esențială relația Laurei cu Dan, personajul lui Bogdan Dumitrache. Fragmentul de pe plajă (n.e viața de apoi) se susține pe legătura dintre aceste două personaje, așa că pentru mine a fost punctul de plecare cel mai onest. Povestea personajului central se împarte între viața alături de familie și cea de după accident. Eu fiind prezentă exclusiv în cea din urmă, am văzut traseul din “viața de apoi” ca pe un film separat în sine.
Cum ți-a influențat traiectoria profesională să câștigi un Cannes pentru cea mai bună actriță cu „După Dealuri” (2012, r. Cristian Mungiu)? Am văzut că ai avut o pauză de la filmele românești, dar că ai continuat să joci în producții străine.
Da, asta și pentru că în România piața de film încă e în creștere. Acum 10 ani libertatea de alegere nu era foarte mare, așa că m-am orientat către piața internațională unde ofertele erau mai multe și mai diverse. Odată cu vizibilitatea dată de “După dealuri”, am avut acces la lucru cu directori de casting din afara țării și am ajuns să fac mai multe filme acolo. Acum, de ceva timp sunt într-o etapă autohtonă și mă bucur de ea. Sunt perioade și perioade.
Vrei să ne povestești cum a fost pentru tine perioada în care ai jucat în străinătate? Ai avut parte de o plajă mai restrânsă de roluri, de bariere de limbaj?
Există o tipologie la care suntem predispuși noi, actorii care jucăm în afara țării. În sensul că n-o să fim niciodată angajați să jucăm britanici, francezi sau italieni nativi. Dar nici nu văd mult rost în asta, e păcat să nu jucăm personaje cu background sau cu origini românești. Cred că problema intervine la profesiile personajelor și la statutul lor social, dar asta e o discuție lungă și dificil de navigat.
Apoi, evident că limbile străine pe care le vorbesc îmi dau grade diferite de confort. Engleză știu bine, franceză la un nivel mediu, iar la germană, nivelul e începător spre mediu, depinde și cât de complicată e frazarea. De fiecare dată când am întâmpinat dificultăți de limbaj, am încercat să le integrez, ce fac de fapt cu orice tip de dificultate, o tratez ca pe o caracteristică care ajunge să adauge carne personajului.
Ai simțit diferențe între piața noastră de film și cea vestică? Cât de dificil e să joci în străinătate?
Nu, diferențe semnificative chiar nu sunt, iar eu mă raportez la fel la toate proiectele fie că sunt din țară sau internaționale. Diferențele sunt stilistice, dacă vrei, diferă cheia de joc, perspectiva regizorală, povestea, viziunea, etc. Și piața s-a mai diversificat, s-a mai deschis. Odată cu seftape-urile, cu audițiile filmate, actorii au acces la o plajă mai largă de roluri. De exemplu, un actor care locuiește în Londra, de multe ori nu e chemat la probă, i se cere un selftape chiar dacă biroul directorului de casting e în același oraș. Aceleași șanse le am și eu, din București. Evident, asta până se face shortlist-ul, atunci are loc și o întâlnire fizică.
În ultima vreme producțiile românești iau o tot mai mare amploare. Cum te-ai îndreptat spre „Băieții buni ajung în rai”, având în vedere că joci în străinătate atât de mult?
Majoritatea rolurilor pe care le-am primit, au fost în urma audițiilor. Foarte rar s-a întâmplat să vină propunerea direct, cum a făcut Radu Potcoavă, așa că m-am bucurat. Nu mă deranjează să trec prin procesul de casting, mi se pare normal, dar există totuși un nivel de stres, oricât de multă experiență acumulez.
Cum s-a simțit să joci în limba ta maternă după atât de mult timp?
Mă simt mult mai bine să joc în limba română. Mi se pare că are o forță foarte mare, și în film, și în teatru. De altfel, nu mi se pare suficient să stăpânești foarte bine o limbă străină, intervin toate amintirile și experiențele conectate cu ea, e foarte vizibil felul în care te locuiește limbajul respectiv. Iar de limba nativă poți să te folosești mai liber și mai profund.
Platoul de filmare e portretizat în filme drept un loc foarte exotic, la care aproape nimeni nu are cu adevărat acces. Cum e de fapt? Ne dai niște insight-uri?
Depinde mult de echipa cu care lucrezi. În România, regizorul alege distribuția împreună cu directorul de casting și tot regizorul alături de producător construiește mai departe echipa. Ei aleg oamenii cu care lucreză pe fiecare departament, iar compatibilitatea e esențială pentru că ajunge să se arate și în film într-o formă sau alta. Mi se pare că în spatele oricărui film, mai există un film, o dinamică a echipei care trece prin multe schimbări și care poate afecta mult produsul artistic și în bine și în rău.
O astfel de dinamică a fost și la „Băieții buni ajung în rai”?
„Băieții buni…” clar este un film de familie. Asta era și energia de pe platou, în care eu am intrat puțin ca un outsider. Am avut senzația unui mecanism deja pornit și bine rodat, exista o familiaritate care mi-a dat încredere. Era ca și cum intram într-o sufragerie. M-a ajutat mult și faptul că mai lucrasem în trecut cu Bogdan Dumitrache la câteva proiecte. Nu prea poți să falsezi relația de familiaritate.
Sentimentul pe care îl lași spectatorului este unul de blândețe. Am văzut asta atât în interviurile tale, cât și în personajele pe care le-ai făcut. E ceva al tău sau e o trăsătură scoasă în evidență de regizorii cu care ai lucrat?
Și aici depinde. Anumite lucruri pur și simplu transpar. Nu le poți stăpâni sau calcula până la capăt. Eu nu m-aș fi dus cu gândul la blândețe. Dar contează și ochii care privesc, filtrul prin care o fac. E foarte probabil să vină și de la tine chestia asta. Nu zic că nu o conțin, dar n-ar fi fost prima trăsătură pe care aș fi ales-o eu, dacă ar fi fost să mă descriu. Mi se pare foarte interesantă această subiectivitate.
De exemplu, Florin Șerban sesizează o anumită răceală, o fermitate pe care am crescut-o în cele două personaje pe care le-am lucrat împreună. Și o recunosc în mine. Depinde în ce context pui actorul și ce arme îi dai la dispoziție. Uite, la Bogdan Mirică e altă nuanță, una mai jucăușă, mai sarcastică. E diferit. Și interacțiunea mea cu ei e diferită. Ce iese la iveală din mine când lucrez cu Bogdan Mirică nu seamănă cu rezultatele la care ajung cu Cristian Mungiu sau cu Florin Șerban sau cu Radu Potcoavă, ține mult de întâlnirea dintre noi.
Între Voichița și Laura e o diferență de nivel de maturitate. Ultima, mai tranșantă. Revedeam în secventele cu Dan, o distanță pe care alege să și-o mențină, o distanță dată de o luciditate care ar putea inclusiv să doară.
Textul are multe întorsături de situație. Ce ți-a plăcut cel mai mult la el?
După ce l-am citit, abia așteptam să văd secvențele între Dan și Sfântul Petru. A fost pentru noi toți o ocazie să exorcizăm toate fantasmele copilăriei despre Rai, Iad, Dumnezeu, Diavol. Cred că avem nevoie să ne explicăm lucrurile astea și altfel. Când eram mică, mă gândeam mult la asta. Treptat mi-am pierdut interesul, dar citind povestea lui Radu am zis „Ok, putem să ne întoarcem acolo, să revizitez toată imaginația copilăriei”. Sigur, punctul de plecare are candoare, e tandru, dar e cu siguranță o discuție potrivită și pentru oamenii mari.
Mai ales acum, în perioada post-pandemică…
Ce mi se pare cel mai asemănător cu perioada pe care am depășit-o este izolarea prin care am trecut cu toții, dar pe care am trăit-o fiecare diferit.
Cum ai vorbi despre film, din postura ipotetică, neimplicată a unui spectator?
Dacă n-aș fi jucat în film, aș vrea să-l văd pentru că aș fi curioasă cum și-a imaginat altcineva spațiul biblic, al Raiului și al Purgatoriului, înainte să se decidă ce se întâmplă cu sufletul nostru.
Titlu: Băieții buni ajung în Rai
Gen: Comedie, Dramă
Roluri principale: Bogdan Dumitrache, Cosmina Stratan
Regie: Radu Potcoavă
Foto: Elena Negrea
