Skip to content Skip to footer

„Bărbierul din Sevilla”, un spectacol efervescent și amețitor

Fericiți cei care au avut locuri spre culoarele laterale ale sălii, pe unde s-au revărsat și artiștii, în drum spre scenă, și tratația dulce adusă de Colombine la final! S-ar putea spune că am asistat la o bomboană de spectacol, deși mai corect spus ar fi un spectacol-șampanie! Savuros, pișcător și cu efect amețitor!

„Bărbierul din Sevilla”, în montarea lui Igor Bergler, recuperează și amplifică prospețimea unei opere care a împlinit recent 210 ani. Comicul i s-a accentuat, ritmul i s-a accelerat, iar coloritul i-a fost împins la maximum. Pentru unii spectatori, atâta strălucire în mișcare s-a dovedit inconfortabilă și poate că un avertisment prealabil privind efectele copleșitoare le-ar fi fost util.

Startul poveștii este „furat” de măgărușul auriu care dă ocol repetat scenei, înaintea uverturii. Este simbolul încăpățânării și al grotescului, dar poate fi, la fel de bine, și simbolul bogăției și avariției, luate în râs. Ori poate fi citit ca o subtilă trimitere la „Măgarul de aur” (Asinus aureus sau Metamorfozele), romanul scriitorului latin Apuleius care urmărește peripețiile tânărului Lucius, transformat în măgar prin magie, și dezvăluie, prin intermediul acestei transformări, ridicolul, viciile și contradicțiile firii umane. Judecând după numeroasele aluzii culturale strecurate de regizor în text (precum jocurile de cuvinte legate de liliac/opereta „Die Fledermaus” ori de scară/Scala di Milano), nu este exclus ca această posibilă referință livrescă să fi fost introdusă deliberat, adăugând încă un strat de lectură simbolică spectacolului.

Comedia pusă pe note de Rossini – cel care își exprima speranța ca, dintre operele sale, să dăinuie peste timp „Actul al treilea din Otello, actul al doilea din Wilhelm Tell și întregul Bărbier din Sevilla” – se deschide cu frământările contelui Almaviva, îndrăgostit de frumoasa Rosina. Cu glasul său scânteietor și cu o interpretare actoricească de admirat, Bogdan Mihai a îmbinat inteligent lirismul îndrăgostitului, verva comică și eleganța aristocrată. Ipostazele diferite, de nobil, de student și de profesor de muzică deghizat, i-au prilejuit nuanțarea vocală și scenică, pentru ca aria finală, „ Cessa di più resistere”, extrem de solicitantă, să-i demonstreze virtuozitatea și mobilitatea expresivă.

Intrarea lui Figaro a adus o spectaculoasă contrapondere eleganței lirice a contelui. Adrian Mărcan a molipsit publicul cu energia sa debordantă, împărțind zâmbete largi și recurgând la mici giumbușlucuri. Aria-șlagăr „Largo a factotum” s-a transformat apoi într-un spectacol de dans, cu salturi jucăușe, împletit cu o tehnică vocală și un magnetism de necontestat. Figaro al său a fost până la final carismatic și exuberant, dominând nu doar scena, ci sala pe de-a-ntregul.

Oana Șerban a conturat o Rosina ingenuă, dar hotărâtă, care știe ce vrea și nu ezită să lupte pentru libertatea sa. Soprana a făcut față unei partituri dificile, presărate cu numeroase ornamente vocale, fiorituri și pasaje de virtuozitate. Totuși, pe alocuri, îndeosebi în scena coliviei – simbol al prizonieratului familial, abordarea vocală incisivă a imprimat sonorităților o ușoară asprime, estompând fluiditatea liniei melodice. Aceste momente nu au umbrit însă farmecul și vivacitatea personajului, pe care soprana le-a redat cu naturalețe.

Experimentatul Vicențiu Țăranu a întruchipat un Don Bartolo pitoresc, la care rigiditatea și suspiciunea au alimentat permanent comicul situațiilor, iar Alexandru Matei a redat inspirat profilul maestrului de muzică Don Basilio, a cărui aparentă sobrietate ascunde un apetit neostoit pentru uneltiri și câștig nemeritat. Daniela Cârstea a surprins bine ironia și spiritul mucalit al Bertei, îndeosebi în aria „Il vecchiotto cerca moglie”, în vreme ce baritonul Daniel Filipescu a fost o prezență savuroasă în rolurile Fiorello/sergentul/servitorul, transformat într-un soi de cronicar mut al intrigilor desfășurate în jurul său. Cu scufie caraghioasă și cu expresii grăitoare, urmărind și consemnând hazos planurile personajelor, a transformat pantomima într-un veritabil recital de umor gestual.

Sub conducerea lui Ciprian Teodorașcu, orchestra a valorificat cu aplomb dinamismul partiturii, din fosa adusă spre centrul scenei, iar apropierea dintre instrumentiști și interpreți a creat o relație de complicitate muzicală.

Incomod, poate, prin îmbinarea operei buffe cu o viziune regizorală neconvențională, construită din tușe îngroșate, reacții comice și un joc exuberant în acord cu subiectul și muzica operei rossiniene, spectacolul de la Opera Națională din București oferă publicului o porție generoasă de bună dispoziție, servită cu vervă și mult spirit!

*

👉 Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok

Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 📨 Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.

Lasă un comentariu