O definiție a prozei feministe. Cu asta rămânem după volumele Tetralogia Napolitană. Complexitatea și greutatea rolului femeii în orice societate patriarhală, nu doar din Italia. Prin proza sa, reprezentativă pentru cultura din care provine, numele Elenei Ferrante devine, probabil, o bază pentru literatura contemporană din Italia.
Reușitele autoarei se bucură de recunoaștere internațională și repun literatura italiană în scena globală. Întreaga serie Tetralogia Napolitană a fost clasată de publicația Vulture ca drept un titlu dintre cei 12 „noi clasici”. Elena Ferrante te face să simți multă spaimă, îngrijorare și iubire pentru orașul în care plasează acțiunea romanului – Napoli, un Napoli postbelic distrus de sărăcia înrădăcinată de secole, ce pare că nu va fi eradicată niciodată, din cauza acestei inegalități sociale.
Romanul este o simbioză perfectă între personaje și oraș. De-a lungul celor 4 volume eroinele ajută la conturarea imaginii orașului napolitan, iar orașul, la rândul lui, formează caracterele celor ce fac parte dintr-o poveste nedreaptă și crudă, dar cu o frumusețe ce nu ar fi putut fi redată dintr-un alt loc. Urmărim povestea unei prietenii de-o viață. În 4 volume ni se acordă timpul necesar pentru a descoperi intimitățile amiciției dintre Lenu (Elena Greco) și Lila (Raffaella Cerullo) – două fete din familii modeste care resimt dificultăți des întâlnite: sărăcia, lipsa educației și criminalitatea.
Din primele pagini ni se spune că personajul principal, Lenu, află despre dispariția prietenei sale bătrâne, Lila. Știind deja de dorința amicei sale de a dispărea, Elena refuză să-i dea de urmă, dar în schimb începe să rememoreze parcursul vieții Lilei. Continuarea este una firească: Elena Ferrante ne introduce în universul napolitan din anii ’50 și facem cunoștință cu versiunile mai tinere ale Lilei și Elenei. Pe parcursul volumelor prietenele îmbătrânesc. Neschimbate rămân doar decorul provincial al Italiei și prietenia fetelor.
Tetralogia Napolitană ne oferă oportunitatea de a cunoaște îndeaproape viața și prietenia a două copile, tinere, adulte și, într-un sfârșit, a două bătrâne care se nasc în două familii la fel de neprivilegiate, copilăresc în același cartier dominat de violență, merg la aceeași școală primară, dar ale căror vieți ajung să arate în moduri complet diferite. Conduse de un instinct împărtășit de a scăpa de sărăcie, implicit de viața din cartier, cele două aleg căi opuse. În timp ce Lenu începe să muncească pe post de bonă și apoi se angajează la papetăria din cartier pentru a-și permite luxul continuării studiilor, Lila se mărită și contribuie la dezvoltarea afacerii cu pantofi a tatălui ei. Atunci, școala era considerată un moft când aveai acasă frați de crescut. Susținerea familiei se putea realiza doar muncind, nu pierzând bani pe studii care nu vor duce nicăieri.
„La început mama era împotrivă și tata nesigur; apoi tata a devenit circumspect favorabil și mama s-a resemnat să fie mai puțin împotrivă; în fine, s-au decis să mă lase să dau examenul, dar tot cu înțelegerea că, dacă nu voi fi foarte bună, mă vor retrage imediat de la școală.”
În romanul ferrantian nimic nu e perfect: orașul, copiii, părinții și nici măcar Prietena mea genială. Însă prietenele rămân împreună toată viața, dar nu dintr-o iubire pură, ci dintr-o codependență. Ele se joacă, se ceartă, se motivează, se descurajează, formează o echipă, dar sunt și într-o permanentă competiție. Lenu se compară mereu cu prietena sa și crede că doar din umbra Lilei poate deveni mai bună decât ea. Școala este singura șansă să o depășească pe cea pe care o consideră capabilă să facă orice.
„Începuse să studieze greacă înainte ca eu să merg la gimnaziu? O făcuse singură în vreme ce eu nici măcar nu mă gândeam la asta? Făcea întotdeauna lucruri pe care trebuia să le fac eu, înaintea mea și mai bine decât mine? Îmi scăpa când mă țineam după ea și între timp mă urmărea ca să mă depășească?”
Cursa spre a avea o viață mai bună decât cealaltă nu se limitează la școală, ele concurează și în viața amoroasă. Odată obținut avansul academic, Lenu observă căsnicia Lilei și consideră singurătatea sa ca pe o nereușită personală: „acum că Lila era cu adevărat logodită, logodită oficial […] era mai mult ca niciodată urgent să am și eu un logodnic de invidiat și să reechilibrez astfel raportul nostru.” Timpul pune amprenta considerabil asupra diferențelor dintre cele două prietene. Elena se plimbă în țară și-n lume și își construiește o imagine de intelectuală, cât timp Lila rămâne să muncească la fabrica din cartier. Diferențele le remarcă chiar ele: „parcă ai ieșit dintr-un tablou ca astea, tu ești dama și eu servitoarea.”
Tetralogia Napolitană este și o importantă oglindă a vieții societății napolitane, cu ierarhia ce-i ajută doar pe bogați să nu își piardă influența și averea: „frații mei sub Marcello, sub el, sub altcineva. […] Sub? Nicio ființă umană nu trebuia să fie sub.” Personajele ajung la limita existenței: „Pentru că Ada nu are tată, fratele ei, Antonio, nu contează deloc, iar ea o ajută pe Melina să spele scările blocurilor.” Violența face parte din cotidian și nimeni nu este scutit de ea: „Am ajuns la timp să-i vedem pe Rino și Pasquale […], iar grupul celor bine îmbrăcați alergând spre ei și lovindu-i cu bâtele. […] Lila l-a apucat pe unul dintre agresori de braț, dar a fost trântită la pământ. L-am văzut pe Pasquale în genunchi, lovit cu șuturi, l-am văzut pe Rino care se apăra cu brațul de loviturile de bâtă.” Atenție sporită este acordată problemelor clasei muncitoare din Italia – probleme care conduc la creșterea popularității mișcării comuniste și la apariția unui alt conflict: cel ideologic. Viața la fabrică este crudă și nedreaptă, iar lipsa banilor împinge omul de rând să accepte condițiile impuse.
„Vă imaginați ce înseamnă să ai degetele pline de răni de la dezosarea animalelor? Vă imaginați ce înseamnă să intri și să ieși din camerele frigorifice cu temperaturi de minus 20 de grade și să iei 10 lire în plus pe oră ca indemnizație de frig? […] Muncitoarele trebuie să se lase atinse pe cur de șefuleți și de colegi fără să protesteze.”
Elena Ferrante nu își construiește personajele în jurul ideii de a fi „femeie” cu „probleme tipice femeilor”, protagonistele având probleme mult mai complexe. Tetralogia devine o cronică obiectivă a vieții italiene din zona napolitană prin subiectele pe care le reflectă: problemele clasei de jos, reevaluarea revendicărilor feministe, problema persoanelor gay în societate, depresia postnatală: „Mie nu-mi iese niciodată nimic bine, uite ce urât e, mă tulbură nu doar să-l ating, dar și să-l privesc.” Totodată, Ferrante nu își idealizează personajele, nu ne face să credem că tot ce li se întâmplă este un ghinion absolut, ci din contră, că pe alocuri își merită destinul. Lila, deși ne obișnuim să o vedem ca fiind o persoană ghidată de moralitate și dreptate, se angajează în afacerea fraților Solora, familie ce ține de decenii cartierul în teroare; iar Lenu, deși este mamă a două fete, își abandonează fiicele pentru o aventură de o lună în America, cu amantul său. Elena nu poate alege între a se simți iubită și a fi mamă, încercând să găsească un echilibru între viețile ce nu par compatibile, dar relația cu fetele sale este, probabil, compromisă pentru totdeauna.
Atenția autoarei nu este axată pe Elena și Raffaella, creând două personaje centrale și restul, seci și neimportante, ci de multe ori personajele secundare par că au o personalitate cu un grad chiar mai mare de complexitate decât cele două amice. De exemplu, relația Elenei cu Dede si Elsa, fiicele sale, este bine conturată încă de la nașterea fetelor, iar odată ce ele ajung la vârsta adolescenței apare motivul ciclicității. Fetele mari ale Elenei își pun mama în dificultate, iar ea simte că nu le face față deloc. Încă de mică, Dede observă neregulile în comportamentul mamei și apelează la ajutorul păpușii sale: „Tes mi-a zis că-i va spune un secret tatei. Tes? Da. Și ce-o să-i spună tatei? Știe Tes. Ceva frumos sau urât? Urât. Am amenințat-o: tu explică-i lui Tes că dacă-i spune chestia aia tatei, o s-o închizi cu cheia în debara, pe întuneric.”
Ciclicitatea este ultima temă atinsă. Deși în tinerețe Elena își detestă mama, familia, prietenii, cartierul în care s-a născut, îmbătrânind conștientizează legătura pe care o are cu acest mediu, o conexiune pe care nu o poate rupe. De la promisiunea de a nu ajunge niciodată ca mama sa, al cărei mers șchiopătat i-a marcat copilăria, Elena ajunge o bătrână ai cărei copii o detestă, iar după ultima naștere capătă un șchiopătat pe care refuză să-l trateze pentru a nu o pierde niciodată pe mama sa din memorie. Generațiile își lasă moștenire supărările strămoșilor și, fără să vrea, se transformă în copii fidele ale părinților.
„Am găsit-o pe hol împreună cu Mirko și păpușa. Se prefăceau că sunt mama și tatăl cu copilul lor, dar nu se înțelegeau armonios, ci puneau în scenă o ceartă. Dede îl instruia pe Mirko: trebuie să-mi dai o palmă, ai înțeles?”
Acțiunea este actuală și relevantă pentru experiența multor oameni, cartiere, orașe întregi, ba chiar… țări. Totuși, Elena Ferrante se folosește de peisajul natal pentru a ne ridica întrebarea „la mine a fost altfel?”. Povestea te învață că nu ești așa cum vrei să fii, ci așa cum trebuie să fii și că ceea ce detestăm atât de mult la apropiații noștri face, de-a dreptul, parte din noi. Romanul demonstrează că prietenia de-o viață există. Nu o prietenie perfectă, pentru că nu e loc de oameni perfecți, dar o prietenie de-o viață, sinceră în cât este de imperfectă. Personajele, după 4 volume, ajung să facă parte din viața ta și se creează un atașament greu de rupt odată cu sfârșitul cărții…