Într-un heist movie plasat post-heist, în care un ambulanțier (Bogdan, interpretat de Laurențiu Bănescu) nu dă suficient de bine cu stânga, dar conduce destul de bucureștenește încât să ajungă șofer de jaf armat, iar un șofer de taxi înseamnă „ochi, gură, martor,” pisica mai degrabă pierde în fața unui șoarece mult mai deștept.
Cel mai recent film semnat Bogdan Mirică („Umbre,” 2014 și „Câini,” 2016), inspirat din jaful armat întâmplat în 2009, din Pasul Gutâi, al cărui ultim membru a fost prins abia opt ani mai târziu, își trage tensiunea din ochii care văd, dar nu uită, începând cu un prim martor: femeia lovită de ambulanță care, deși dusă în stare critică la spital, se pare că nu și-ar fi pierdut cunoștința asupra jafului. Când televizoarele din sălile de așteptare sau apartamentele la care vin în intervenție echipajele medicale de urgență rulează aceeași știre, Bogdan începe să suspecteze că „al patrulea” infractor, nedeclarat de presă, deja a început să își elimine urmele și, cum, cel puțin declarativ, trece complet pe sub radarul autorităților, îl suspectează ca fiind gabor.
Între a-și localiza singurul fost complice cu care a avut legătură directă dinaintea jafului prin baruri nu departe de Dana Marijuana sau prin intrări prin efracție și a-și satisface din resursele rămase relația cu o actriță privilegiată (Ioana Bugarin) și mult mai tânără decât el, care vorbește în poezii și recolorizează nuanțele lui Natalie Portman din „Closer” (2004), Bogdan pare acel om obișnuit, dar un pic săturat de viață. Deși are replica în repertoriu parcă prea tot timpul, nu prea deschide gura nici la muncă, nici în afară. Locuiește în același bloc nerestaurat cu părinții lui, dintre care tatăl încă nu pare să slăbească proiecția de ar-fi-putut-fi doctor de pe umerii lui fii-su, și nici discursul despre dinamicile sociale hegeliene, prin care-i reproșează că și-a ratat poziția de „stăpân,” iar maică-sa n-are banii sau relațiile să urce în capul listei de transplanturi, însă nu-și pierde dulceața.
Totuși, când un complice după altul încep să dispară și colegul cu care a făcut schimb de tură (și, implicit, de ambulanță) pierde controlul mașinii și suferă un accident grav, Bogdan își dă seama că se apropie cu back-tracking-ul de boss-ul operațiunii. Deși păstrează același univers narativ ca „Umbre” și „Câini,” „Boss” îl livrează printr-o lentilă mult mai atmosferică, în care muzica intră pe frecvențe joase, din prea plin mai degrabă decât prin sfințenia metronomului și în care subsolurile românești preiau ceva dintr-un moodboard de-al lui Noé. În timp ce încearcă o răsturnare a genului, Bogdan Mirică nu uită să se auto-referențieze prin ping-pong-uri dialogale: „Tu o să fii aici, să alergi printre câini și umbre, că asta te face să te simți viu.”
Deși se experimentează pe toată durata filmului, fie prin split-screen-uri între material și fantezie sau insecurizarea spectatorului prin urmărirea lui Bogdan de pe camerele de luat vederi ale blocului unde boss pare că i-a ajuns înainte, „Boss” își somatizează până la capăt tendințele abia atunci când, într-o secvență finală, dar prima în care spectatorul știe tot atât cât știu și personajele, confruntarea dintre Bogdan și al patrulea bărbat implicat în jaf, puși inderivabil față în față, are loc nu în plan material, ci în cadrul tenebros al minții ambulanțierului. Altfel, atât timp cât te poți lăsa purtat de câteva dintre convențiile filmului, precum protagonistul extrem de overpowered, absența jafului sau un personaj care vorbește pe stradă ca pe scenă, și te poți bucura că se mai umple golul filmelor de gen românești cu încă o producție, „Boss” își caută martori.
Cumpără bilet aici.
1 Comentariu