Mereu am crezut că cititul este un act complex. Fiecare carte are amprenta ei olfactivă, vizuală, tactilă și emoțională. Precum parfumurile, fiecare roman este potrivit unui anotimp, iar „Ceața asta fără noimă” cu siguranță nu este o carte de vară.
Am primit de la Editura Vellant romanul fenomen al lui Enrique Vila-Matas, „Ceața asta fără nume” în traducerea Lilianei Pleșa Iacob, carte pentru care a fost premiată la Gala Premiilor Observator Cultural anul acesta. Fiind îndrăgostită de literatura latină, eram convinsă că scriitura lui Vila-Matas o să mă uimească. Mai ales că împărțim data nașterii. M-a surprins? Cu siguranță, dar aș fi preferat să-l citesc după jumătatea lui noiembrie, la Constanța.
„Ceața asta fără noimă” este o lucrare la limita ficțiunii cu cercetarea. Tot romanul abundă de referințe către alți autori, către filme clasice. Este un fel de metaanaliză a operei literare, subiectul observat fiind originalitatea. Vila-Matas reușește, printr-o tehnică de-a dreptul spectaculoasă, să ridice niște întrebări pe care, de multe ori, antropologii le uită. Nu spun eu asta, ci aluziile lui.
Originalitate, vorbind dintr-o perspectivă umanistă, este aproape imposibil să mai existe. Nichita Stănescu (născut tot pe 31 martie), prin opera lui, demonstra că noua originalitate este capacitatea de a reinterpreta teme clasice. Asta au făcut și romanticii (vezi toată dramaturgia europeană romantică). S-a spus tot ce era de spus. Datoria artistului contemporan este de a fi capabil să interpreteze clasicul conform contemporanului.
Totuși, „Ceața asta fără noimă” este o carte care se citește la jumătatea lui noiembrie, în Constanța. Narațiunea picură asemeni ceții în diminețile friguroase de sfârșit de toamnă, undeva la mare. Nu e nimic cald acolo. Nici măcar Barcelona. Totul îți pătrunde până în măduva spinării. Te răcește. Tema fraternității, viața austeră a protagonistului (Simon Schneider) în comparație cu frenezia mezinului hipiot, tema înstrăinării, refuzul la adaptabilitate, toate acestea fac romanul un cerc imens pe care nu știi de unde să-l apuci. Este prea complex să îi dai roată, dar acțiunea este atât de simplă în esență încât rămâne ceva plan, nu se transformă în sferă.
Vila-Matas ne prezintă o Spanie contraintuitivă. Grație înstrăinării, locațiile, atât granița dintre Catalonia și Franța, cât și Barcelona, devin un loc gri, un strop de ceață care se scurge din plopii din fața blocului de pe faleza mării. Originalitatea romanului, cred eu, este dată de aceast gri existențial. Nu există nimic colorat. Acțiunea se derulează prin fața lectorului în tonuri alb negru, părând de un absurd verosimil.
Ceața asta fără noimă nu este pentru orice cititor. Nu spun asta dintr-un elitism, dar o spun gândindu-mă la urma de elitism pe care o are naratorul personal. Narațiunea este una subiectivă, iar în primele capitole pare că asistăm la o revizuire a cărților citite de Simon Schneider; inclusiv a autorilor. Umorul, la rândul lui, este fin și bazat pe o ironie care evidențiază superioritatea intelectuală a naratorului. Am râs destul de mult la aluziile lui.
Recomand cu tot sufletul acest roman, dar luați în considerare să-l citiți după ce vine răcoare. Promit că se simte mult mai bine atunci!
