Sună telefonul. Număr necunoscut. Răspunzi. Întreabă dacă ești tu. Răspunzi că da. „Mama dvs. a decedat noaptea trecută”. Ce faci?
Aș încerca să scriu un elogiu pentru acest spectacol, dar ar fi prea de prost gust. Probabil te-ai săturat să auzi că patriarhatul ne omoară, că femeile sunt oprimate și că există acel gap nenorocit între salarii. Nu te învinovățesc. Probabil nu ai avut șocul pierderii. Când pierzi pe cineva drag ies la suprafață jegurile de sub preș. Și parcă începi să înțelegi și să vezi.
Cassandra e spectacolul care te pregătește pentru pierdere. S-a râs mult la el. Personal n-am văzut mare lucru amuzant. Numai când auzi cuvintele „Mama a murit” se rupe ceva în tine și doare ca dracu. Oricum e ea. Chiar dacă ai o relația apropiată, chiar dacă nu ați mai vorbit de ani. Te atinge. Factorul matern e cel care stă la baza dezvoltării noastre emoționale. A fiecăruia. Emoția se simte, deci moartea smulge ceva.
Din sinopsis aflăm că:
„Cassandra este o scriitoare care rămâne fără voce în ziua în care trebuie să compună și să citească elogiul mamei sale. Dispariția figurii materne declanșează un proces de auto-analiză comic-absurd prin care Cassandra încearcă să-și găsească locul, să-și înțeleagă propria feminitate, raportându-se ironic la normele sociale moștenite. Spectacolul devine o călătorie prin mintea acestei femei într-o notă sarcastică și provocatoare.”
Ce nu îți spune descrierea e că vei simți mai mult decât ai vrea. Spectacolul începe foarte interesant. Dintr-o cadă ies două perechi de mâini și două perechi de picioare. Spun ceva. Ceva despre o mamă moartă. Nu prea ești atent la text. Te fură mișcarea scenică și decorul. După te izbește. Elogiu. Tu cum l-ai scrie pe al mamei tale? E Cassandra insensibilă? De ce sunt două? Au câștigat vocile și iar vedem ceva despre un scriitor bolnăvior care scrie absurdități. Știi ce nu te întrebi? Dacă, de fapt, mama ei nu e moartă? Pot garanta că asta nu îți trece prin cap.
Faptul că sunt două actrițe, Mihaela Velicu și Denisa Nicolae, care interpretează același personaj, te ajută să te apropii de intensitatea textului. Vezi, de fapt, un monolog interior. Pentru persoanele care au acea voce în cap, spectacolul are foarte mult sens. Mă rog, uneori sunt chiar mai multe voci. Depinde de persoană și de situație.
Singurele vorbe care mi-au rămas concret în cap sunt:
„Dacă aș renunța la obsesia maternă” – în cazul acesta e foarte probabil nevoie de terapie. Și mă face să mă întreb dacă nu cumva, într-un mai mic sau mai mare procent, toți avem această obsesie.
„Lenjerie modelatoare” – cât de mult își dorește industria de beauty să ne strângă? Această strângere nu este chiar condiția femeii în nenorocirea asta de patriarhat?
Da, Cassandra, spectacolul regizat de Leta Popescu, te lasă cu foarte multe întrebări și cu dorința arzătoare de a te duce la terapie. Bineînțeles că spectacolul este mai mult decât o critică la adresa societății. Ajută foarte mult felul în care e scris. Îți dai seama instant că e scris de cineva din America. E ceva familiar acolo. Parcă ai mai auzit felul acela de exprimare. Cert e că acest lucru îl face ușor de înțeles. Nu îți accesează gândirea abstractă absolut deloc.
S-a aplaudat foarte mult la final. Mai mult decât la majoritatea spectacolelor de teatru. Asta mă face să cred că a mișcat ceva în fiecare spectator. Dacă vrei să te facă și pe tine să simți, fii cu ochii pe programul de la Apollo 111 Teatrul.
de Norah Sadava & Amy Nostbakken („Mouthpiece”)
Traducere: Denisa Nicolae
Cu: Denisa Nicolae & Mihaela Velicu
Regie: Leta Popescu
Scenografie: Tudor Prodan
Muzică: Mihai Dobre
Mișcare scenică: Ștefan Lupu
Pregătire muzicală: Oana Pușcatu
Sunet: Daniel Octavian Nae
Lumini: Marius Nițu
