Urmează nu atât o cronică de teatru despre „Catarina și frumusețea de a ucide fasciști” (în regia lui Tiago Rodrigues), cât relatarea unei scene vii între spectatorii aceleiași săli, aceleiași țări, ca un dialog al huiduielilor cu aplauzele, cu actorul la avanscenă. Cât de bine croit trebuie să fie un spectacol dacă piesa sa de rezistență este ceea ce stârnește în spectatori!
Pentru a scăpa de partea plictisitoare a polemicii din capul locului: 1) e firesc ca teatrul politic să aibă teză și o poziție politică bine conturată; 2) încă din titlu se anunță, chiar agresiv, angajamentul politic, chiar nu poate fi o surpriză că spectacolul „Catarina și frumusețea de a ucide fasciști” este despre ucis fasciști; 3) deși dură prin conținut, prin discurs este cea mai dialectică și cea mai gri perspectivă (și cea mai greu de negat, desființat, ignorat) care totuși își asumă o poziție, arată cu degetul și semnalează injustiția.
Dacă ți se pare dezumanizant felul în care îl tratează pe prizonierul fascist, dacă te alarmează până unde poate să ducă ura față de o categorie de oameni, dacă ți se pare nedreptate pură, și că nu contează credințele personale și afilierile politice, atunci pot doar să sper că simți identic față de minorități, care sunt tratate similar în viața reală, nu într-un spectacol subversiv, seducător în entuziasmul său de a schimba opresorul în victimă.
După primele minute, care parcă fac reclamă la familia ideală (caldă, comunicativă, cu dileme și tachinări atât de firești), începe o contrare între moralități pe viață și pe moarte. Una dintre Catarine (pentru că, isteț, această familie are până și prenumele la comun!) nu poate să omoare cu sânge rece – nici măcar pe fascist. Tradiția familiei, jurată din generație în generație, este să răpească și să ucidă câte un om pe an – un om responsabil de discriminarea și criminalizarea minorităților etnice, la discriminarea, abuzul și privarea de drepturi ale femeilor, la discriminarea și cenzurarea LGBTQ+. Pe scurt, se omoară fasciști. Ce se întâmplă când Caterina, sora noastră iubită, se opune pornirilor violente (chiar dacă mânate de intenții pure, cum ar zice familia ei) învățate din mamă în fiică?
„Catarina și frumusețea de a ucide fasciști” este și spin, și suflet. Se simte din titlu surâsul ironic, setea de instigare și intrigare, urgența de a pune niște întrebări care ne nuanțează și pasivitățile, și activismele. Între neasumare politică până la alierea tacită cu opresorii, și militantism până la sânge stă un spectru de reacții de intensități și implicări diferite. Există un grad de ignoranță și indiferență, de tolerare a abominabilului de care suntem toți capabili. Fiecare om dintr-o societate are o limită din dreptul căreia trage linie și spune „eu asta nu voi face pentru lucrul în care cred”.
Este această limită abia uciderea? Sau, pur și simplu, când trebuie să-ți sacrifici confortul propriu? Dacă nu crezi până la moarte înseamnă că nu crezi deloc? Dacă nu crezi într-atât încât să acționezi, ce contează că crezi? Aceste dualități urmăresc întreaga montare, o bântuie. E o vină să nu îi detești destul pe cei care comit nedreptăți capitale, sistemice, din răutate și ură? Să nu vrei să faci rău: o dovadă de nepăsare față de victime, sau o urmă de empatie și umanitate chiar și pentru cei mai răi? Răspundem la venin cu mai mult venin, sau „suntem mai buni de atât”? Bref: scuză scopul mijloacele?
Spectacolul semnat de Tiago Rodrigues ne vizitează într-un moment teribil la nivel mondial, într-o pasă a umanității în care fiecare buletin de știri vine cu surpriza unei violențe inimaginabile. Acum ne este mai necesar ca oricând, cu anul electoral după colț. Suntem marcați de războaie, de dezbinare ideologică, de expunere la agresivitate continuă și normalizată zi de zi.
Astfel, când și de o parte, și de cealaltă, clocotește înverșunarea, este nevoie de un ton lucid – nu împăciuitor – care taxează și mila, și lipsa milei, după cântarul privitorului. Scenariul teatral propune o situație limită dramă a umanității, acidă ideologic, care include vânătoarea de fasciști ca sport de familie și un discurs extrem de extremă dreapta de peste 15 minute (la care ajungem imediat).
Face o serie de alegeri conștiente pentru a-și demonstra punctul de vedere și o face și din comparație, și din schimbare de poziții, și din ironie. Radicalizează o stângă opresată, îi insuflă cu cruzime necesară, îi face descendenți ai unui fascist care n-a acționat pentru a opri o crimă comisă împotriva unei femei fără apărare, le dă, americănește, pistoale și îi face responsabili de, totuși, nici 1% din abominațiile care se fac de oameni împotriva altor oameni în cealaltă tabără. Inclusiv își asumă intenționalitatea, și, pentru că omoară conștient și personal, nu sistemic, pare că au mâinile mai pătate de sânge. Ca argument, dar în special ca contra-argument, e bullseye.
Ce s-a născut și a fost deosebit în seara celei de-a doua dintre reprezentațiile „Catarinei și frumuseții de a ucide fasciști” la București este reacția spectatorilor. Forfota, stânjeneala din sală. Curajul naiv de a face zgomot, în ciuda contextului. Spectacolul care s-a jucat din scaunele publicului, acest mic experiment social de un farmec, o spontaneitate și o confuzie rară. Convențiile teatrale și etichetele sociale s-au topit în momentul în care compania portugheză l-a lăsat, democratic, să vorbească pe fascistul prins în lanțuri invizibile și complet tăcut până în acel moment. Sau pe Romeu Costa, actorul care interpreta fascistul care a scăpat nesperat de la moarte. Și aici e un paradox, o alegere de făcut. Pentru că Tiago Rodrigues pare că nu vrea un public centrist, un public neasumat și indiferent.
De departe cel mai fierbinte moment al serii a fost acest discurs/ monolog drăcesc. Mi se pare semnificativ să acceptăm că el este și un discurs, și un monolog, pentru a înțelege raționamentele care au animat Sala Mare a Teatrului Național într-o dezbatere spectaculoasă, doar din interjecții și aplauze.
Pe de-o parte, în fața noastră, un artist (mare!) turuia demagog un monolog în mod vădit subversiv. Pe cealaltă parte, în urma unui spectacol despre nevoia de a acționa sau nu împotriva opresorilor, se ridicau la fileu declarație sinistră după declarație sinistră, într-un discurs care devine din ce în ce mai puțin ficțiune. E normal ca oamenii să aibă ceva de spus – de aceea s-au și aprins toate luminile în sală, pentru forum. Și e minunat că teatrul poate stârni atâta în fiecare dintre noi.
Ce imagine amuzantă și bântuitoare: unii spectatori să huiduie mesajul fascist, să iasă în valuri din sală, alții să le facă semn să tacă, să se așeze, să nu mai deranjeze că sunt la teatru. Unii oameni să aplaude (și la jumătatea bucății, nu doar la final), dând peste nas. Să se strige „jos patriarhatul”, „stop” și aproape să se protesteze într-un scurt moment în picioare. Lumea să miște, să uite de convenția scorțoasă a teatrului – care e mai puțin importantă, cu toate pretențiile ei de artă înaltă, decât viața politică a unui întreg popor. De aceea a fost atât de străfulgerător „Catarina…”, nu pentru că „scenografia a elevat și flexibilizat un spațiu și închisoare, și cămin” sau pentru că „universul sonor a bla bla bla”.
Deși, la prima vedere, să nu reacționezi este mișcarea de spectator isteț, care s-a prins că nu e pe bune, „Ssst, suntem la teatru” într-un astfel de context demonstrează doar îngrădirea dreptului celuilalt de a protesta. Nu numai că teatrul nu este despre teatru, ci despre viață, dar teribilul monolog asta căuta să provoace în oameni: să nu mai fie indiferenți, să decidă explicit dacă sunt complici și ascultători, sau dacă se revoltă. Pasivitatea era o alegere și, mă bucur că am fost în sală și în țară cu oameni care au reacționat, chiar dacă „civilizat la teatru” este să taci în scaunul tău și să suporți orice, pentru că politețe și etichete sociale.
Și mai stranie a fost senzația simțită la finalul interpretării, când actorul a primit un duș fierbinte de aplauze, înainte de cele de final de spectacol. Personal, dacă cineva se întreabă, nici n-am deranjat momentul artistic (mă interesa încotro se mai merge și care sunt argumentele pe care Rodrigues le preschimbă în contra-argumente), nici nu am putut aplauda la scenă deschisă la finalul momentului. Nu pentru că n-a fost strălucit, ci pentru că există un moment în care alegi și dacă aplauzi sau nu.
Întrucât nu poți să aplauzi cu paranteze și asteriscuri, aplaudând, apreciezi și interpretarea, și cuvintele. La un punct, fie aplauzi un mesaj brutal de ură, doar pentru că este interpretat impresionant, fie nu aplauzi ceva calitativ artistic, doar pentru că poate fi citit ca o propagare a supremației. Și eu nu intenționez să fiu confundată cu o persoană care aplaudă pentru că este de acord neironic, și nici nu cred că aplauzele sunt singura modalitate de a aprecia un produs artistic. Cred că actorul nu își dorea neapărat aplauze, că nu este totul despre artă. Și inclusiv din acest motiv a fost incredibil ce s-a întâmplat mai ieri, la început de Festival Național de Teatru.
Catarina și plăcerea de a ucide fasciști
Textul și regia: Tiago Rodrigues
Colaborator artistic: Magda Bizarro
Cu:
Isabel Abreu
Romeu Costa
António Fonseca
Beatriz Maia
Marco Mendonça
António Parra
Carolina Passos Sousa
Rui M. Silva
Scenografia: F. Ribeiro
Light design: Nuno Meira
Costumele: José António Tenente
Muzica originală și sound design: Pedro Costa
Aranjamentele vocale: João Henriques
Voci: Cláudio de Castro, Nadezhda Bocharova, Paula Mora, Pedro Moldão
Coordonator uz de arme: David Chan Cordeiro
Coregrafia: Sofia Dias și Vítor Roriz
Producător: Teatrul Național „D. Maria II” (Lisbona), Portugalia
Producător executiv: Festival d’Avignon
Co-producători: Wiener Festwochen, Emilia Romagna Teatro Fondazione (Modena), Théâtre de la Cité – CDN Toulouse Occitanie & Théâtre Garonne Scène européenne Toulouse, Festival d’Automne à Paris & Théâtre des Bouffes du Nord, Teatro di Roma – Teatro Nazionale, Comédie de Caen, Théâtre de Liège, Maison de la Culture d’Amiens, BIT Teatergarasjen (Bergen), Le Trident – Scène nationale de Cherbourg-en-Cotentin, Teatre Lliure (Barcelona), Centro Cultural Vila Flor (Guimarães), O Espaço do Tempo (Montemor-o-Novo)
Cu sprijinul: Almeida Garrett Wines, Cano Amarelo, Culturgest
Mulțumiri: Mariana Gomes, Rui Pina Coelho, Margarida Bak Gordon, Rita Mendes și echipa Teatro Nacional D. Maria II. De asemenea, mulțumirile noastre merg către Sara Barros Leitão și Pedro Gil care, chiar dacă nu mai sunt cu noi pe scenă, vor rămâne mereu Catarina.
Foto credit: Mihaela Marin în cadrul FNT
