Între 5 și 7 mai, bucureștenii au fost invitați să experimenteze un spațiu unic, unde virtualul devine palpabil. „Camera Meta” este o instalație performativă care transpune universul digital în lumea fizică, oferind vizitatorilor ocazia de a simți la nivel senzorial ceea ce, în mod obișnuit, este doar consumat prin ecrane.
Parte din proiectul cultural „This is how Meta really feels”, instalația a propus o reflecție profundă asupra identității digitale, a modului în care ne construim și păstrăm amintirile în mediul online și asupra emoțiilor pe care acestea le pot declanșa atunci când sunt recontextualizate în spațiul real.
În continuarea proiectului, între 8-9 iunie va avea loc instalația This is how Meta really feels, unde vor fi analizate datele obținute în urma experimentului. Cu această ocazie, am întrebat o parte din artiștii care au luat parte la proiect despre ce înseamnă, de fapt, instalația participativă Camera Meta.
de Carla Boboc
Carla Boboc: Ce ați dori ca publicul să simtă sau să reflecteze în timp ce parcurge lucrarea ?
Teodora Tudose: M-ar bucura dacă pe parcursul instalației, publicul se surpinde pe el însuși de „familiarul” de senzații și de emoții care vin către el. Zic „familiar” în ideea în care un spațiu necunoscut îți poate trezi amintiri și senzații pe care tu le-ai trăit într-un alt timp și într-un alt spațiu, de care ai uitat. Dar corpul nu uită. Corpul își amintește cum se simțea covorul bunicii când desenai pe el, corpul își amintește mirosul de flori uscate de sub foile de ziar, corpul își amintește prezența bunicilor, dar mai ales absența părinților. Și uneori corpul ne transpune înapoi într-un timp al copilăriei sau al adolescenței, acolo unde este cheia alinierii minte-corp-spirit. În direcția asta de emoții și gânduri m-aș bucura enorm să se regăsească publicul.
Carla Boboc: Care a fost firul roșu pe care l-ați urmărit în construcția dramaturgiei instalației?
Mihai Ivașcu: Firul roșu a fost să transpun cât mai mult din poveștile și mărturisirile liceenilor cu referire la viața lor (digitală) și totodată să ficționalizez/esențializez în așa fel încât să nu fac, de fapt, o transcriere care să le lezeze intimitatea — am încercat să găsesc un pattern în ce spun și cred că l-am găsit: au (avut) vieți pline, cu susuri și josuri foarte (prea) bine marcate, deja, până la vârsta asta, drept pentru care identitatea lor digitală e mai degrabă o abținere de la identitatea lor reală, care e una foarte puternic conturată. Sunt copii puternic atașați de bunicii cu care adesea au crescut și pe care i-au pierdut, sunt copii cu părinți divorțați, cu o droaie de pasiuni, trecuți prin mutări, boli, accidente, vâltori emoționale… iar toate astea se văd, să zic așa, în lipsă: au conturi cuminți până la susceptibil, nu prea postează, nu consumă excesiv nimic din online.
Carla Boboc: Ați lucrat cu o narațiune liniară, fragmentară sau poetică? De ce?
Teodora Tudose: Textul meu se înscrie într-o direcție mai poetică, întrepătrunsă de gânduri și confesiuni ca dintr-un jurnal, care au o forță teatrală, de monolog. Practic, este confesiunea gândurilor cuiva într-o cameră goală, având conștiința faptului că dincolo de pereți, cineva ascultă.
Am optat pentru această zonă, fiindcă acolo am cea mai mare libertate și forță de expresie, când îmbin poeticul cu teatralul. Am observat că forța și cadența cuvintelor au un impact mai mare în această manieră, fiindcă se acumulează o energie emoțională eliberatoare atât pentru mine ca autor, cât și pentru cel care ascultă/ citește textul. Cu alte cuvinte, m-am dus la vocea interioară pe fiecare dintre noi o are și am lăsat-o să iasă la suprafață, ceea ce conferă onestitate și autenticitate textului. Iar direcția aceasta a fost foarte permisivă pentru textul mare, cele două bucăți (a mea și a lui Mihai) îmbinându-se într-un întreg, tocmai prin nota de adevăr personal și general (în același timp), care este prezentă în ambele abordări.
Mihai Ivașcu: Am lucrat cu o narațiune poetică; vocea mea și-a lui Teo sunt diferite, deci am găsit că cel mai lax spațiu de aducere-împreună la nivel de stil — ca oamenii să intre într-un univers textual coerent — e registrul dramatic de factură poetică. Vizitatorii o să se ciocnească de un text și de o atmosferă sonoră deopotrivă dulce și acidă, e o poezie pe două voci despre pierdere și rezistențe și cum e să fii adolescentul care nu prea postează. Și de ce… Și ce ai vrea totuși să spui și nu poți. Și ce ai vrea să urli… Eu zic că ne-a ieșit mișto.
Carla Boboc: Cum a susținut designul fizic sau spațial conceptul de „meta”?
Miruna Croitoru: Instalația este gândită ca un traseu care îl obligă pe vizitator să experimenteze diferite atmosfere, pentru a-i observa emoțiile analizate de casca neuronală. Am căutat să creez un spațiu senzorial, tocmai deoarece conceptul de „meta” este intangibil – el nu există fizic, concret. Prin interpretarea mea asupra felului în care mă simt în timpul petrecut pe social media, am transpus stările mele în obiecte concrete. Primul spațiu reprezintă un drum plin de obstacole pe care le simți, dar care nu au substanță – transpus prin rețeaua de obstacole albe, transparente, argintii – care creează un spațiu neplăcut, agasant. Acest spațiu este animat de o lumină mobilă care imită „swipe”-urile. În acest spațiu „golit” de informație, am introdus un loc plin de obiecte personale importante. Astfel, am creat un contrast care relevă diferența senzorială dintre felul în care experimentăm social media și lucrurile care sunt importante pentru noi – lucruri pe care nu le arătăm public. La ieșirea din acest spațiu se află un „infinity box”, care reprezintă cealaltă fațetă a spațiului meta, și anume un spațiu rece, izolant, care pare infinit (de aceea aleg să folosesc efectul de oglinzi infinite), în care se reflectă un spațiu virtual, intangibil. Următorul și ultimul spațiu este unul familiar pentru toți oamenii – un spațiu care creează un confort cunoscut prin lumină caldă, covorul clasic persan și plante. Al treilea spațiu reprezintă un loc de calmare, de ieșire din spațiul agasant meta – un spațiu în care poți sta tu cu tine, fără distrageri.
Carla Boboc: Care a fost cea mai mare provocare în construirea acestui spațiu?
Miruna Croitoru: Introspecția mea, necesară pentru a putea exprima cu autenticitate conceptul de meta, și găsirea unor elemente sau senzații cu care se pot identifica vizitatorii.
O experiență artistică multidisciplinară
„Camera Meta” este rezultatul colaborării dintre artiști din diverse domenii – dramaturgie, performance, new media, scenografie și sound design – care și-au unit vocile pentru a crea o experiență imersivă, multisenzorială. Vizitatorii vor parcurge o instalație în care sunetul, lumina, obiectele și mișcarea corporală lucrează împreună pentru a da formă unei lumi hibride, unde digitalul nu mai este doar un fundal, ci un spațiu locuibil.
Echipa artistică:
- Curatori instalație: Teodora Tudose, Mihai Ivașcu, Antonia Itineanț
- Dramaturgie: Teodora Tudose, Mihai Ivașcu
- Scenografie: Miruna Croitoru
- Sound design: Daniel Stănciucu
New media: Cristina Bodnărescu
*
👉 Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 📨 Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
