După un top realizat în cadrul Festivalului Internațional de Film Documentar fARAD, echipa aduce o parte din cele mai apreciate zece filme documentare românești realizate post-’89 și la ARCUB – Hanul Gabroveni, în micro-festivalul I ❤️ DOC. În anticiparea proiecțiilor, am discutat cu câțiva dintre realizatori despre procesul creativ și cel de producție.
Deși proiecțiile I ❤ DOC sunt urmate inclusiv de Q&A-uri cu regizorii Nora Agapi, Thomas Ciulei, Radu Jude, Alexandru Solomon și cu actorul Vlad Ivanov, i-am întrebat pe Thomas Ciulei (Asta e, 2001), Anca Damian (Crulic – Drumul spre dincolo, 2011), Alexandru Solomon (Ouăle lui Tarzan, 2017) și Nora Agapi (Timebox, 2018) cum s-a diferențiat filmul din această selecție de alte titluri din filmografia lor în ceea ce privește procesul de documentare, nevoia de a-și adapta alegeri formale la cerințele subiectului sau eventuale provocări de producție. Între timp, am povestit inclusiv despre motivațiile din spatele realizării acestor documentare sau despre măsura în care s-a suprapus impactul căutat inițial cu receptarea publicului odată cu lansarea.
Despre Asta e (Thomas Ciulei, 2001)
Thomas Ciulei: „Am avut mereu un interes foarte mare pentru oamenii care trăiesc la marginea societății. Felul în care aceștia sunt tratați și văzuți sau nevăzuți este cea mai bună oglindă pentru societate. Mai poetic spus – stropul de apă de la marginea mării conține tot universul ei. Dar pe când în occident a fost mereu remarcată candoarea și delicatețea cu care mă apropii de subiectele mele, în România am fost deseori atacat că denigrez țara prin subiectele pe care le portretizez. Însă nu m-au interesat oameni „de succes” sau „modele de urmat”. Înainte de a intra la școala de film din München în anii ’90, am lucrat 2-3 ani ca zile în construcții și agricultură. Am învățat foarte mult despre viață prin acest contact cu oameni „simpli”.
Asta e se poziționează după căderea comunismului, care crease o cotă de șomaj de aproximativ 90% la sfârșitul anilor ’90 în Sulina. Fabricile se închiseseră. Au apărut o serie de categorii sociale care nu au existat înainte de ’89, în jurul cărora am vrut să povestesc – liberul profesionist, patronul, șomerul și o prostituată virgină. Cum în documentar realitatea se poate schimba repede, când m-am întors cu echipa pentru filmare, liberul profesionist murise, patronul dăduse faliment, șomerul se angajase, și prostituata era măritată. Atunci am optat să construiesc povestea în jurul câtorva generații de locuitori ai orașului Sulina.”
Despre Crulic – Drumul spre dincolo (Anca Damian, 2011)
Anca Damian: „Povestea lui Claudiu Crulic m-a fascinat de la început. Felul în care a murit: s-a putut privi părăsind acestă lume, văzându-şi corpul cum moare, în timp ce sufletul lui încă nu plecase. S-a întâmplat ca atunci când călătoream pe la festivaluri cu filmul meu, Întâlniri încrucişate (2008), filmul Hunger să fie şi el într-un mare circuit festivalier. Era în el tot povestea morţii prin greva foamei, într-un penitenciar din Irlanda de altă dată. Am vrut atunci să renunţ la proiect. Filmul Hunger era magistral, un alt film pe aceeaşi temă părea că nu-şi mai avea rostul.
Şi totuşi nu m-am putut opri să pornesc documentarea, care și ea părea imposibilă: ostilităţi şi reticenţe, şi în Polonia şi în România, apoi accesul greu la informaţii într-o ţară străină în care limba mi-era complet necunoscută, la care se adăuga un sentiment că duc cu mine o greutate… Pentur că este o poveste grea. Cu toate astea, am avut mereu sentimentul că trebuie să fac acest film. Aveam o datorie. Nu ştiu faţă de cine. Dar m-aş fi simţit vinovată dacă aş fi renunţat. Și aș fi fost vinovată, dacă doar pentru confortul meu aş fi renunţat la acest proiect.
Crulic – Drumul spre dincolo a ajuns la această „haină” a animaţiei după ce iniţial am pornit de la ideea docu-dramei în care să apară un ziarist, un personaj care să interacţioneze cu persoane reale, martore ale acestei poveşti. Claudiu Crulic devenea un pretext de-a analiza deviaţiile la care s-a ajuns într-o societate aşa-zis civilizată, din secolul XXI, cu oameni care au putut fi martorii pasivi ai unei morţi lente şi care au putut să nu facă nimic ca să ajute un om care murea chiar în faţa lor. Au fost mulţi astfel de martori, din diverse medii. Dar prin ce a trecut Claudiu Crulic rămânea complet necunoscut, ca un vid în jurul căruia gravitau ceilalţi cu frică să nu cadă în hăul lui. Atunci mi-a venit ideea animaţiei: puteam să recreez acel vid. Animaţia îţi oferă libertate, iar eu m-am bucurat enorm de ea. Justificarea utilizării animaţiei a apărut de la sine: cum ar putea altfel povesti cineva despre lumea de dincolo? Mi-a dat o libertate totală pentru a relata ce a simţit el.
Ceea ce mă interesa în povestea lui Claudiu a fost latura ei kafkiană. A fost prins în capcana unui sistem, iar eu voiam să denunţ acest sistem, această societate care te poate strivi. Şi totuşi, exista această dispariţie cu totul singulară, când te poţi lăsa să mori de foame, când te vezi murind, plecând „dincolo”. Această tragedie prinde viaţă prin intermediul desenelor, al colajelor, al fotografiilor. Văzându-i chipul, obiectele personale fotografiate în momentul arestului, cred că toate astea ne apropie şi mai mult de el şi fac adevărul mai puternic. Chiar şi eu aveam impresia că îl cunosc, că sunt legată de acest băiat pe care nu l-am întâlnit de fapt niciodată. Un calvar povestit la persoana întâi. Claudiu Crulic îşi povesteşte viaţa şi moartea, dar fără patos, dimpotrivă. Tonul este ironic, dulce-amar. Acesta corespundea personalităţii sale, dar şi originilor sale. Era din Moldova, iar moldovenii au această autoironie adorabilă despre care cred că provine din înţelepciunea lor.”
Despre Ouăle lui Tarzan (Alecu Solomon, 2017)
Alexandru Solomon: „Cât timp am lucrat la film, m-am gândit doar că îmi doresc să reprezint un spirit al timpului, într-un loc și împreună cu niște oameni foarte speciali. Am avut de la început senzația că mă aflu într-un loc imaginar, inexistent pe hărțile oficiale ale lumii (Abhazia e o mică republică secesionistă nerecunoscută de majoritatea statelor lumii). Treptat, am început să văd mai ales asemănările cu lumea noastră, nesiguranța ei identitară, recursul la misticism și religie. Țara pare un decor în care este vizibilă, fizic, ruina ideologiilor epocii moderne. Totul trebuie reinventat dar nimeni nu știe, de fapt, de unde ar trebui reînceput. Asta e o problemă universală, care cred că e valabilă și azi.
Prin Ouăle lui Tarzan am căutat să mă înstrăinez cât mai mult – și de teritoriul meu familiar, adică de România, dar și de felul în care făceam filme anterior. Am călătorit în Abhazia începând cu 2011 și până înainte de premiera filmului, în 2017. Am învățat un pic de rusește. Abhazia mi s-a părut un microcosm care reflectă în nuanțe exacerbate ce se petrece cu omenirea azi. Spaimele ei, replierea în sine, dorința de întoarcere într-un trecut aurit și conservat într-un borcan bine sigilat. Mi s-a părut că – dacă institutul de cercetări asupra maimuțelor este o conservă a unei epoci și a unor proiecte medicale utopice – țara în mijlocul căreia se află institutul este peisajul perfect pentru această poveste. Și trebuia să lărgesc cadrul: pornind de la cuștile de maimuțe și oamenii care se învârt în jurul lor, până ce se vede orașul și felul în care trăiesc acești oameni și apoi ieșind din Abhazia, dincolo de granița rusească. De la un punct încolo, mi s-a părut evident că filmul trebuie să aibă forma unui soi de zoom out. Am scris mai multe texte pe blogul Tarzanstesticles, care încearcă să completeze tabloul filmului.”
Despre Timebox (Nora Agapi, 2018)
Nora Agapi: „Filmul Timebox e un film personal. În egală măsură cred că este un film care vorbește dincolo de povestea asta izolată și care te face să-ți pui niște întrebări despre ce merită sau nu în viață. Documentarul a planat în jurul personajului principal, a dramei lui – combinat cu trimiterile în trecut, necesare pentru definirea omului central din film. Modul de reprezentare nu a fost o soluție simplă sau la îndemână de la bun început. Pe parcursul filmărilor și a dezvăluirii mai concrete a subiectului, am înțeles că filmul are nevoie de poezie dincolo de dramă – care a rămas firul roșu al documentarului. Trecutul trebuia scos din cutii, iar forma lui de reprezentare trebuia să se muleze pe tipajul celui care a reușit să salveze un timp istoric, dar și personal. Cutiile în care a fost păstrat timpul au ajuns să fie ordonate într-o cutie apartament, care supraviețuiește într-o epocă închisă, ca o cutie. Dezintegrarea cutiilor a devenit pentru film – sau poate doar pentru mine – modul poetic prin care am ales să spun povestea unui om care încearcă să se adapteze unui nou sistem politic, social și economic.
Însă nu mi-am propus să fiu producătorul acestui documentar. A fost un proces intrinsec. Filmările erau inevitabile, tema trebuia documentată imediat prin natura ei „live”. Mi-am propus să filmez și să regizez, în paralel ajungând inevitabil și producător. Asta până când m-am asociat cu producătoarea reală – Monica Lăzurean Gorgan – cu care am dus până la capăt filmul. Nu știu dacă am avut vreo așteptare în legătură cu el – dincolo de dorința uriașă de a se face dreptate și de a fi alături de tata la premiera filmului. Însă a avut un succes mai mare decât m-am așteptat, fără să aibă, evident, succes de box office, ci doar câteva premii.”
Mai multe despre proiectul I ❤ DOC, acest spin off fARAD inițiat de Insula 42, aici. Filmele vor fi proiectate între 18-20 mai la ARCUB – Hanul Gabroveni. Bilete la proiecții, aici.
I ❤ DOC este produs de Insula 42 în colaborare cu TypopassageTM și în parteneriat cu ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, The Institute și Universitatea Națională de Arte București. Proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Cu sprijinul Dacin Sara.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
Foto deschidere articol: Crulic – Drumul spre dincolo
