În anticiparea filmului „Klaus & Barroso”, cel mai recent și primul film scos sub regia și scenariul colectiv a ceea ce a căpătat numele de Grupa B (Bogdan Theodor Olteanu, Adrian Nicolae și Cosmin „Micutzu” Nedelecu), am stat de vorbă cu Adi Nicolae despre așteptările cu care poți veni la o nouă comedie nepretențioasă, de data asta fără înjurături.
Vorbim despre un film în care Klaus (Adrian Nicolae) face niște combinații cu picioare scurte, pentru a recupera banii împrumutați de la cămătari și pentru a-l pune involuntar pe fratele lui ceva mai responsabil, Barroso (Cosmin „Micutzu” Nedelcu) în postura de a-l scoate încă o dată din probleme. Toate astea, pe parcursul unei singure nopți în care o petrecere a burlacilor ia naștere, cel puțin în intenție, pe sub privirea patronilor clubului în care amândoi lucrează. Printre picăturile unei zile de filmare, Adi Nicolae povestește despre dinamica din bucătăria Grupei B, cât și despre limitările autoimpuse în urma comentariilor primite după „Taximetriști”, despre ce înseamnă să traduci viața, în film, despre comedii netâmpite și despre cum s-a luat la trântă cu scenaristica.
La ce să ne așteptăm de la „Klaus & Barroso”?
E o comedie populară, fără înjurături — ceea ce e un tip de ostentație din partea noastră, referitor la comentariile care au existat la adresa „Taximetriști”. Sunt doi frați — Cosmin „Micutzu” Nedelcu și cu mine, bodyguard și barman la același club. Unul se bagă în probleme, iar celălalt îl scoate din probleme. Personajul meu a împrumutat niște bani de la cămătari, pe care trebuie să îi dea înapoi, așa că ia decizia de a organiza o petrecere fără știrea patronilor. De acolo, totul merge rău.
Pe Instagram ai anticipat puțin filmul, zicând că dinamica celor două personaje reflectă prietenia dintre tine și Cosmin „Micutzu” Nedelcu. Era în totalitate o memă?
Da, era o memă — dar el este, într-adevăr, un suflet mult mai integru decât cele pe care le portretiza în sketch-uri, unde făcea tot felul de cămătari și de periculoși. E o binevenită schimbare, faptul că acum joacă și el oameni normali. Are chiar momente foarte prețioase de vulnerabilizare în filmul ăsta. Ceea ce sperăm noi este tocmai ca, până la un punct, să întreținem așteptările cu care oamenii vor veni, ca mai apoi, să fie perturbate.
Însă am vrut oricum să speculăm, într-un fel, dinamica dintre noi în diverse produse, dar avem și unele planuri mult mai îndrăznețe pentru a folosi această chimie care ne-a întreținut „căsnicia” de optișpe ani de zile, în mediul cinematografic. O luăm cu pași mici și ireversibili, în loc să ne aruncăm în ceva ce nu putem controla.
Și atunci, ce are din tine personajul lui Klaus?
Are din mine un tip de dinamică foarte fâșneață în a se adapta la situații noi. Are proprietatea puterii cuvintelor și a cât de ușor poți modela o situație, dacă știi ce cuvinte trebuie să spui, la momentul potrivit. Altfel, dă dovadă de niște ticăloșii pe care eu nu le-aș face, nu pentru că nu sunt ticălos, ci pentru că sunt mult mai precaut. Mai mult din lașitate, nu sunt atât de ticălos, nu din integritate. Dar e haios că face parte din acest tipar de oameni care au senzația că orice ar face, lucrurile se vor rezolva cumva. Și am cunoscut acest tip de oameni, pe care întotdeauna i-am invidiat pentru cât sunt de tonici. Eu nu sunt un astfel de om, dar mi-a plăcut să îl joc.
Referitor la ambiția de a face un film fără înjurături, nu e natural pentru un personaj care se duce să ia bani de la cămătari să și înjure?
Ba da, dar am avut această provocare: oamenii nu înjură. Si am rezolvat-o cumva. Există un soi de interdicție pe care o impune personajul cel integru, Barroso — este un om care nu suportă să se înjure în prezența lui. Și crede-mă, dacă Cosmin „Micutzu” Nedelcu, așa cum îl vezi, nu suportă să se înjure în prezența lui, nu ai niciun dubiu de ce nu se înjură în filmul ăsta.
Pare că vă inspirați din niște actualități pop când livrați produse, așa cum scenariul inițial, pentru spectacolul „Taximetriști”, a fost scris când era foarte proaspăt conflictul taxi VS Uber. Găsim paralele cu dezbaterile din prezent și în filmul ăsta?
Mulți oameni s-au grăbit să pună cruce acelei confruntări, dar să știi că ecourile sunt încă prezente — noi suntem pe niște grupuri de taximetriști în care războiul continuă. Am făcut multă cercetare pentru film, am luat inclusiv interviuri cu taximetriști, ne-am băgat pe grupurile lor de WhatsApp și Facebook. Multe dintre replicile care au ajuns în film sunt chiar din viață, nu doar preluate din experiența noastră directă cu taximetriști. Eu sunt un colecționar de vorbe, multe fiind salvate chiar din intervenții ale taximetriștilor din războiul lor cu Uber. Iar ceea ce a fost acuzat în „Taximetriști” ca fiind niște formule căutat vulgare, sunt de fapt niște îmblânziri a ceea ce se vehiculează în viață sau niște construcții autentice, direct de pe stradă.
Dar o amprentă a prezentului pe care îl străbatem acum, din „Klaus & Barosso”, sunt niște personaje care vin din corporație, care dacă ar fi apărut în filmele anilor ’90, ar fi fost niște țărăbeți, niște cocalari foarte clasici și foarte misogini. Acum, acel gen de personaj s-a spălat puțin prin cursurile de formare din corporații și a început să își camufleze tâmpenia și brutalitatea în formule precum „Iertați-mă, dar eu am plătit pentru un serviciu”. Este vorba despre cei care mai adineaori puneau mâna pe fund femeilor în aglomerație, dar acum ceartă foarte prețios chelneri aflați în prima zi la muncă pentru că ei știu că un serviciu se plătește, deci ei trebuie să beneficieze de anumite standarde.
Mai este și această bucurie româno-americană de a organiza o petrecere pentru un prieten și de a te simți supraresponsabil de bunul mers al petrecerilor. Așa că este și despre aceste personaje care nu suportă ca lumea să nu se simtă bine, fie și cu forța — dacă eu am plătit pentru distracția asta, voi trebuie să vă distrați de toți banii pe care eu i-am dat. E și ăsta un arhetip balcanic pe care îl avem. Evident, eterna temă a unor personaje destul de mărunte care speră să obțină bani rapid, la limita legalității, șmenul românesc — echivalentul financiar al minciunilor nevinovate. Dar bineînțeles, pentru că e o comedie, totul se va duce de râpă. Oamenii au această noțiune de „fac și eu o șușă mică, că nu încurc pe nimeni” — îmi fac niște bani, din care nimeni nu are de pierdut.
Presupun că zona asta, de combinații care se fac pe stradă, care apare și în „Klaus & Barroso” e descoperită prin același tip de research, nu?
Da — de exemplu, Bogdan Theodor Olteanu și cu mine lucrăm de vreo doi ani de zile la un scenariu cu care recent am luat la dezvoltare, la CNC și cu care am aplicat și am câștigat la un Talent Lab de scenaristică, la Mediterranean Film Institute. Ăla este un scenariu foarte serios și foarte acut despre crime, despre politicieni, despre lipsa de scrupule a oamenilor, despre pierderea noțiunii de stat, dar unul pe care le-am cercetat foarte scrupulos. Ne-am întâlnit cu procurori, cu oameni de la crimă organizată, de la omoruri. Ne și place treaba asta.
Dacă oamenilor le explici foarte bine de ce ai nevoie de ei și care e obiectivul tău, nu cred că au o problemă în a-i lua de partea ta. Nu știu de ce ar avea cineva senzația că oamenii nu vor să se spună povești importante. Dacă le formulezi cum trebuie că această poveste este una importantă, dar și că ai nevoie de ei să te ajute să ai acuratețe când o povestești, vor vrea să te ajute, fie că e vorba doar de elementele procedurale care-ți lipsesc. Astfel încât să nu ai prostii de genul: eu n-am stat cu niciun doctor de vorbă niciodată, dar scriu o secvență care se petrece la fumoar, cu niște chirurgi care tocmai ies din tură. Și atunci, chirurgii vor merge la film și vor spune „ce e prostia asta?”. La noi nu se vorbește așa, iar omul ăsta nu doar că nu ne cunoaște, nici nu a avut curiozitatea să ne cunoască. Știu că este destul de des hulit (și pe alocuri degeaba) limbajul din „Taximetriști”, dar este rodul unor cercetări care au căutat să-l facă autentic, chiar dacă incomod.
Am înțeles că, începând cu acest proiect, tu, Cosmin „Micutzu” Nedelcu și Bogdan Theodor Olteanu vă numiți Grupa B. Este cumva o aluzie la filme de categoria B?
Cosmin „Micutzu” Nedelcu și cu mine, în facultate, am fost colegi de grupă — grupa B. Ne-a plăcut ideea și Bogdan Theodor Olteanu a zis că i se pare și lui un nume foarte bun. Și da, este și o insinuare acolo că noi nu credem suficient în noi că o să facem filme de categoria A, dar oricum ne-am gândit că dacă ne întreabă cineva de ce ne numim grupa B, noi o să spunem: „Pentru că toate prenumele noastre încep cu B”. Apoi persoana aia o să spună „…dar toate prenumele voastre nu încep cu B” și noi o să răspundem „Ah, atunci am greșit când am ales numele ăsta”.
Cum vă ușurează munca să lucrați în formula asta, de Grupa B?
Există o unitate de gust și de obiective în mica noastră trinitate de la Grupa B și asta cu siguranță ne ajută, în special pentru că toți suntem oameni ai dialogului și ai bătăliei de argumente. Și atunci, mai dărâmă din acel arbitrar „trebuie să se facă așa pentru că așa mi s-a părut mie mișto” și fiecare lucru pe care îl facem este supus unei dezbateri, iar din această dezbatere, cel puțin așa sperăm noi, iese ceva mult mai fundamentat — tocmai pentru că a fost provocat și bombardat cu critică de la ceilalți doi. Sindromul de eu și numai eu are picioare destul de scurte, mai ales în absența unui discernământ foarte solid.
Și cu Bogdan Theodor Olteanu, care a apărut în viața mea acum circa șase-șapte ani am avut o chimie instantanee, dar de cu totul altă natură. M-am bucurat foarte mult în momentul în care s-a închis acest triunghi, tocmai pentru că mi se pare că fiecare dintre noi are ceva ce lipsește celorlalți doi și atunci putem funcționa foarte bine complementar. Nu ne abandonăm niciunul obiectivele individuale, dar suntem un împreună care își propune să ofere alternative netâmpite la acest gap care a existat foarte mulți ani și care acum, doamne ajută, se umple cu o diversitate remarcabilă — filmele de public românești.
De unde vine vorba cu „comedie netâmpită”, pe care ați asociat-o și acestui film?
Am zis-o eu ca prostul la un interviu pentru Pagina de media și cumva a rămas așa, s-a instituit. Tocmai pentru că avem o agendă a gustului și a umorului livrat de Grupa B — vrem să facem comedii populare, deci avem în primul rând, criteriul accesibilității. Pe cel al inteligibilității: vrem să fie filme în boii lor, nu filme care sunt filme doar cu numele, dar de fapt sunt înșiruiri de sketch-uri în care nu există grijă pentru unitate. Vrem să facem filme care arată bine — aici spun cu mâna pe inimă că reușim să facem filme care arată ca unele de cinema, nu ca niște improvizații. Vrem ca umorul pe care îl practicăm să nu fie unul chinuit, în care glumele sunt pe cheltuiala unei categorii defavorizate și îndelung asuprite de glume. Deci nu un punching down din glume sexiste, homofobe sau glume cu soacre. Încercăm să evităm toate bancurile care circulă, încercăm un umor care să nu fie tâmpit și de aici, s-a născut ideea că încercăm să facem comedii netâmpite. Sigur că faptul că ne unesc aceste intenții, se poate repercuta ulterior asupra succesului la public, dar cred că este un drum pe care, dacă îl urmezi cu suficientă stăruință, oamenii vor veni cu tine, cel puțin aceia interesați de genul ăsta de alternative.
Faptul că ești și actor, și scenarist, și entertainer este o adaptare la industrie sau un interes particular pentru fiecare disciplină în parte? Care dintre ele îți e mai caldă?
Cea mai recentă îmi e mai caldă, asta cu scrisul. Parțial și pentru că recent am avut un soi de străfulgerare că în momentul în care termini actoria, te înhami la un drum lung, pe care cumva îl prevezi până la capătul lui. Toată viața o să fiu actor și provocările în această disciplină vor veni doar din diversitatea rolurilor care mi se vor da, din experiența acumulată de mine care mă va face mai performant.
Dar mi-am dat seama recent că îmi era foarte frică să-mi recunosc că vreau să fac foarte multe alte lucruri. Asta pentru că senzația mea era că dacă mă apuc de aceste multe alte lucruri, e un fel de abandon al iubirii mele pentru actorie. Dar având această realizare deplină a faptului că am o singură viață și că nu o pot folosi pe asta drept ciornă, am vrut să mă apuc să fac și alte lucruri care mă interesează, neabandonându-le pe cele care îmi plac deja, cum ar fi actoria.
Mi se pare mișto să încerc chestia asta cu scrisul, îmi oferă niște bucurii ale omului aflat la început, tot felul de descoperiri mici care par spectaculoase. Și mă bucur foarte mult că n-am tras cu dinții de a face doar actorie. Sigur că nu e un atac la adresa oamenilor care fac o singură meserie, dar e o încurajare pentru cei care s-au gândit să facă și alte lucruri, fie că vorbim de fotografie, de olărit sau de ciclism, să nu-și secere pornirea asta doar pentru că le dă senzația că pun pe plan secund lucrul cu care au început.
Cum te-ai familiarizat cu scenaristica?
Cărți, făcând, încercând, urmărind oamenii vorbind despre. Dar ceva ce m-a ajutat pe mine, în particular, pe lângă ceva ce poate oricine să facă urmărind masterclass-uri sau citind Syd Field, e că aveam experiența a circa 12-15 spectacole la care am făcut versiunea de scenă. Iar atunci când adaptezi texte ale unor dramaturgi mari, astfel încât să se pupe cu viziunea regizorală, e un exercițiu de scriere în maniera acelui dramaturg. Sau mai bine zis, e un exercițiu de stil — tocmai pentru că tu nu ești singur pe arătură, acolo. Trebuie să scrii niște completări, niște tăieri sau niște reformulări care să se pupe cu stilul lui. Cum aș scrie un film dacă aș vrea să scriu o secvență à la Tarantino, de exemplu?
La mine pur și simplu s-a întâmplat, dar te obligă să identifici particularitățile acelui creator și apoi să îți antrenezi mintea să vezi că dacă modifici ritmul, numărul de personaje, densitatea replicilor, începi să te apropii mai mult de unul, decât de altul. Bineînțeles că e un mimetism de exercițiu, că nu te pune nimeni să te faci că ești ăla. E o alchimie interesantă, prin care tu îți faci foarte bine mâna, de fapt.
Cum ai recomanda filmul cuiva care vă urmărește strict din zona de entertainment? Dar care v-a plăcut pentru „Taximetriști”?
Veniți să vedeți ce am făcut, noi credem că e amuzant. Credem că este o dimensiune care v-ar putea interesa, dacă ne știți doar din zona aia și așteptăm susținerea voastră, în sensul de a veni, de a ne spune cum vi s-a părut, ca noi să știm ulterior ce vă trebuie. Există un tip de comunitate foarte specială în zona de entertainment, a cărei susținere e ceva foarte călduros și mi-ar plăcea să cred că oamenii ăștia ne vor susține și în întreprinderi care nu sunt neapărat din spațiul pentru care ei ne plac. Întotdeauna a existat un soi de dialog, în care oamenii îți dau un feedback foarte pertinent, rareori vulgar — și nu vorbesc aici nici de critica imbecilă de genul „nu îmi place, sunteți proști”, din care nu poți extrage nimic, dar nici de lauda imbecilă de „orice ai face, îmi place”. Ci chiar unul cu criterii, cu argumente — un dialog prin care toți progresăm. Așa că sper să vină pentru umor și să rămână pentru ceva ușor anapoda.
Cât despre „Taximetriști”, „Klaus & Barroso” este o variantă mai relaxată a preocupărilor noastre. Acolo lansam o dezbatere, în primul rând una pe care oamenii care merg rar la cinema ar sintetiza-o drept „eu am viață și acasă, de ce aș vrea să văd cum sunt oamenii în viață, la cinema?”. Oamenii acuzau cumva filmul că nu e un suport pentru escapism. Dar filmul ăsta e mult mai light — nu va fi ca în viață, vei uita.
Am fost acuzați anterior că „Taximetriști” poate să învețe un copil care merge la cinema, la prostii. E o ipocrizie de mătușe, pe care am discutat-o prea mult cu ocazia asta. Acum avem o bine-meritată vacanță, știind că nimeni nu se va lega de ea. Cu siguranță se vor găsi lucruri care să devină subiect de comentarii și de abia le aștept. Însă câteva dintre comentariile primite după filmul „Taximetriști” și-au un găsit un loc, foarte natural, într-o discuție din filmul „Klaus & Barroso”. Este un moment în care oamenii care au venit la petrecerea burlacilor au un soi de respiro și discută despre filmul românesc și despre rolul lui educativ. Nu putem să sărim peste umbra noastră.
Mai multe despre „Klaus & Barroso” pe paginile de Facebook / Instagram / TikTok / Youtube.
