În anticiparea Festivalului Internațional de Arte Performative Ecosistem, aflat anul acesta la a III-a ediție (24 august-1 septembrie) – care anul acesta lansează prin tema „Public Skin” o discuție despre identitate, în contextul crizei climatice, a războaielor și migrației –, am stat de vorbă cu Alina Pietrăreanu, organizatoarea festivalului.
Pe Alina o știu de pe Instagram de prin 2020, perioada în care încă nu știam de ce am venit la București, de ce nu m-am dus la teatrologie sau de ce nu mă duc să iau lecții de pian. Ba mai mult, mi-am rupt clavicula și am fost nevoită să stau cu corpul, în recuperare, timp de o lună. Așa mi-am dublat screentime-ul și am dat de Șangri-La, adică de Alina.
Anul ăsta am cunoscut-o și în persoana, la prima Sufragerie Literară și am avut o interacțiune cât se poate de deosebită. Mi-a plăcut la Alina faptul că nu părea să se ascundă cu nimic, că era autentică atât în vorbire, cât și în prezență. În continuare, am povestit mai multe despre implicarea ei în festival, cum a luat naștere Ecosistem și care sunt provocările în a organiza un festival de arte performative.
S.M.: Hai să vorbim puțin despre parcursul tău. Dorința ta inițială era de a fi actriță, drept pentru care ai și terminat UNATC-ul. Apoi te-ai reorientat spre literatură, urmând să îți schimbi iar traiectoria profesională și ajungând să activezi în zona de management cultural și regie. Ce te-a făcut să te reorientezi?
A.P.: Mi-e greu când mă întreabă lumea ce sunt. În principiu, răspund că dramaturgă și regizoare pentru că asta fac și asta mă preocupă cel mai mult. Și organizez multe evenimente culturale, îmi place să creez contexte pentru artiști așa cum le cred eu necesare. De la început știam că îmi doresc să fac să se întâmple lucruri, doar că nu știam ce anume.
Privind în urmă, realizez că pentru mine actoria era o evadare, nu neapărat o vocație. Îmi doream să plec din micul oraș de provincie în care m-am născut, îmi doream să scap de timiditatea mea uriașă, să evadez dintr-o viață care simțeam că nu mă reprezintă. Vin dintr-o familie în care nimeni nu era artist și în care singurele contexte în care se vorbea despre performativitate erau când începea la televizor „Românii au talent” sau „X Factor”. Tot la una dintre cele două emisiuni am auzit prima dată că există facultate de teatru, când eram încă în liceu. Am intrat pe Google și am descoperit UNATC-ul. Mi se părea un vis: o facultate unde lucrezi prin emoții și imaginație. Atunci îmi plăcea să scriu, dar cum nu aveam facultate de „scriitori”, am dat la facultatea de teatru. Prin anul al II-lea mi-am dat seama că nu actoria îmi place, ci construirea de lumi.
Am terminat facultatea, am stat pe bară un an, am citit mult pentru că simțeam permanent că aveam de recuperat „cultură” și am început să mă pregătesc pentru admiterea la masteratul de Studii Literare. Citind pentru admitere, am realizat cât de bine se completa cu ce știam despre teatru. Așa că m-am întors la teatru, dar ca regizoare și dramaturgă, doar că pe ideile și pe regulile mele.
S.M.: În prezent, pe lângă spectacolele pe care le regizezi, organizezi și un festival internațional de arte performative, Ecosistem. Cum a luat naștere?
A.P.: Prima ediție a fost una locală, făcută fără niciun ban, de mine și de George Ciucă. Ne doream să vedem cum putem face artă într-un climat care să aibă la bază ideea de colaborare, sprijin reciproc și intersecție dintre arte. De aici și numele de Ecosistem. Încercăm să creăm un ecosistem sănătos, inclusiv între artiști. Ne-a venit o idee pentru un eveniment, apoi pentru altul și tot așa. Am început să întrebăm diverși oameni pe care îi admiram dacă se bagă și unii s-au băgat. Atunci l-am numit „festival”.
Unul care a presupus trei zile intense, minunate și grele, la finalul cărora am plâns de oboseală și tot nu ne-am învățat minte. În anul care a urmat, l-am făcut direct internațional. Dar am început lucrul din timp, am aplicat pentru finanțări. Să îl trecem la nivelul de internațional a venit tot dintr-o dorință personală. Observasem că la noi artele sunt destul de separate. Tot încerc să construiesc poduri între ele și termenul de „performance” e o umbrelă foarte bună pentru aceste intersecții. Eram curioasă dacă pe plan internațional e mai dezvoltată abordarea asta și am descoperit că este. A devenit clar că e nevoie să ne racordăm și noi cumva. Au urmat câteva luni de research, în paralel cu aplicarea pentru fonduri. Ediția asta a durat o săptămână, s-a întâmplat în multe spații din București și am reușit să aducem artiști străini foarte buni, din circuitele festivaliere pe care le admiram de la distanță. Uneori valorează cât o mică școală să vezi lucruri făcute și altfel decât suntem obișnuiți, ți se deschid noi perspective și rămâi cu mai mult spațiu de joacă și experiment.
S.M.: Care e procesul pe care îl urmează cineva care vrea să organizeze un festival? Mă gândesc că e puțin mai dificil când îți propui să chemi inclusiv artiști internaționali.
A.P.: E, într-adevăr, cam cea mai grea parte. Implică mult mai multe resurse, umane și financiare. Noi începem lucrul pentru ediția următoare aproape imediat după ce o terminăm pe cea curentă. Momentan suntem și în căutare continuă de oameni implicați și serioși care să facă parte din echipa de bază, așa că prin toamnă de obicei încep să încerc să dau de ei. Apoi ne ocupăm de locații, parteneriate, decidem la ce finanțări aplicăm. Până acum tema festivalului mi-a venit prima și, în funcție de ea, curatez și tot conținutul festivalului. Anul trecut am avut „Fear(s) of Global Warming” și vorbeam despre anxietățile omului contemporan, iar anul acesta am mers mai specific și am optat pentru „Public Skin”, punând accentul pe relația dintre corp și societate.
O parte grea este și să găsești chiar spectacolele pe care le vrei. Mai ales când te interesează preponderent spectacole de la artiști independenți, cu teme sociale, nu spectacolele mainstream, șansele să le găsești după doar câteva click-uri pe Google nu există. Așa să în spatele fiecărui spectacol internațional din Ecosistem sunt săptămâni, chiar luni întregi de căutări. Se întâmplă și să găsești un spectacol care din rezumat pare interesant și potrivit pe temă, dar nu întotdeauna e. Trebuie să cauți datele de contact ale artiștilor și ale producătorilor, să trimiți mail-urile în care le ceri filmări cu spectacolele în vederea selecției, discuțiile, negocierile, apoi găsirea de spații, apoi completarea programului, menținerea unei comunicări permanentă cu toți artiștii și partenerii, promovarea. Pe mine m-a surprins că e vorba de muncă zilnică. Și silnică, uneori. În special atunci când vezi câte ajutoare de la stat au anumite țări vestice, în timp ce noi ne chinuim un an pentru o singură finanțare.
S.M. Care au fost cele mai mari piedici? Ai avut vreun moment în care ai simțit că vrei să renunți?
A.P.: Burn out-ul. După ediția trecută am funcționat mai greu câteva luni, mă speriasem puțin pentru că nu înțelegeam ce mi se întâmpla. Pentru mine, oboseala însemna înainte lipsă de interes sau motivație. Dar am înțeles că această lipsă de interes sau de motivație poate fi inclusiv un simptom clare al oboselii. Altfel, cel mai greu e precariatul cu care se luptă cam tot sectorul artistic independent. Să îți menții echipa și pe tine motivați când e de muncă non stop, când banii sunt puțini și intră și târziu. Însă ne bucurăm că există cele câteva call-uri de finanțare. Fără ele probabil nu aș fi făcut mai niciunul dintre proiectele pe care le iubesc, dar faptul că nu există decât câteva înseamnă că încă nu sunt probleme mari în sistem.
S.M.: Ai avut vreo situație neplăcută cu vreun spectacol internațional? Cum ai gestionat-o?
A.P.: Dintre cele care au fost până acum în Ecosistem aș putea spune că nu. În general am avut șansa să cunosc artiști minunați, de care sunt foarte entuziasmată că au putut să participe și sper ca unii dintre ei să revină la Ecosistem și cu alte spectacole. Anul trecut am avut, în schimb, probleme cu spațiile, care nu erau echipate chiar cum aveau ei nevoie. Aici pot spune că George, colegul meu, a fost supererou. A muncit titanic să rezolve toate situațiile tehnice. Una dintre cele mai grave a fost când aveam împrumutat echipament de zeci de mii de euro pentru o activitate în Grădina Botanică și a început brusc o ploaie de vară puternică. Am stat o noapte întreagă super stresați că, dacă a pătruns ploaia până la echipamente, va trebui să ne vindem apartamentele pe care nu le avem ca să ne plătim datoriile. Am învățat din asta să nu mai facem evenimente outdoor de amploare dacă nu avem resursele necesare să le asigurăm protecția în orice condiții.
S.M.: Spectacolul tău, „Ziua în care a luat foc pământul” (unul dintre titlurile mele preferate) este în deschiderea Ecosistem 2024. Ce poți să ne spui despre el?
A.P.: Lucrul la acest spectacol a fost pentru mine unul dintre cele mai eliberatoare. În primul rând, am vrut să îmi confrunt criticul ăsta interior care e tot timpul nemulțumit de ceva. E un spectacol despre noua generație, cu toate anxietățile ei și cu multă auto-ironie. Surprinde povestea unui cuplu de tineri adulți, în diferite etape ale relației lor, în timp ce planeta fierbe ca un ceai de tei uitat pe foc, până ajunge să nu mai liniștească pe nimeni.
Cu ocazia asta, aș vrea să le mulțumesc actorilor, cu care am petrecut zile întregi în ultima vreme, lucrând și glumind, fără ca nimeni să vrea să demonstreze ceva cuiva, ca între prieteni care fac împreună un proiect doar pentru că le face plăcere. Și chestia asta am observat că se întâmplă rar, dar eu asta caut în tot ce fac.
S.M.: Ce așteptări ai de la Ecosistem 2024? Ce crezi că ar trebui să știe publicul?
Va fi, cu siguranță, cea mai bună ediție de până acum. Artiștii internaționali care vor veni cu spectacole sunt printre cei mai buni artiști din Europa pe ceea ce fac și mi se pare incredibil că reușim noi să îi aducem. Tot ce e în program mi se pare de neratat, dar dacă ar fi obligatoriu să fac o selecție din tot programul, spectacolele din ultimul weekend, „because i love the diversity (this micro-attitude, we all have it)”, de Rakesh Sukesh (India/Belgium) și „Bless the Sound that Saved a Witch like me”, de Ira Benjamin Kahn (France/Belgium) aș zice că sunt chiar de neratat. Rakesh Sukesh, imigrant din India și dansator la una dintre cele mai mari companii din lume, reușește să abordeze cu mult umor subiectul rasismului, în special îndreptat către oamenii veniți din Asia la muncă, iar în București mi se pare acest subiect este încă proaspăt și cred că e mai important ca niciodată să fie dezbătut. Ira Benjamin Kahn vorbește despre strigătul colectiv. În deschidere va fi o trupă foarte fresh din Berlin, Queerdos Kollektiv, cu un spectacol despre sexualitatea queer pe care mi se pare necesar să îl vadă cât mai multă lume, nu doar din comunitatea queer. De asemenea, Alexandru Țanțu, activist pentru drepturile persoanelor care cu HIV, vine tot din Berlin cu un performance unic despre HIV și sistemul medical. Acestea sunt doar câteva dintre spectacolele care merită să fie văzute. Pentru cine vrea un sfârșit de vară mai chill, avem și o seară de stand up pe teme actuale la The Fool și o petrecere Viva la Diva la Apollo 111. Programul complet se găsește pe site-ul Ecosistem Festival. Iar festivalul începe pe 24 august, în peste 20 de locații. Ne vedem acolo!
🔸 Găsește-ne și pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok.
Vrei pe mail o selecție cu cele mai fresh recomandări ale săptămânii ? Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici. 
