Am fost la „Cineva are să vină“ la Arcub și am fost surprinsă cum Ibsen revine în forță prin intermediul lui Jon Fosse. Sure, critica zice că doar continuă tradiția lui Ibsen, dar e o diferență între a continua și a plagia.
La Arcub se joacă din 2023 Cineva are să vină în regia lui Chris Simion-Mercurian. În rolul celor trei personaje sunt Ofelia Popii și Ciprian Scurtea care joacă dublu rol. Piesa este scrisă de Jon Fosse, câștigător de Nobel (2023) pentru originalitatea și inovația prin care lasă nerostitul să fie rostit. La drept vorbind, noroc cu regia și cu jocul actoricesc care m-au lăsat să văd asta.
Spectacolul este despre El (Ciprian Scurtea) și Ea (Ofelia Popii) care hotărăsc să își repare relația și se mută într-o casă veche, lângă mare, pe un fiord umed și răcoros. Butaforia arată impecabil. Spațiul te trimite cu gândul la casele vechi, pline de umezeală care miros a bătrân care și-a trăit viața la masa din sufragerie și a murit pe canapea. Mișcarea scenică are logică, relația există, dar textul. Textul… Și nu mă refer la traducere. Textul este o reinterpretare a Femeii Mării de Ibsen. Diferența e că Elida are dreptul să aleagă fără crize inutile de gelozie.
Sigur, Femeia Mării a avut și ea un punct de inspirație în balada nordică Agnete og Havmanden. Diferența e că Ibsen nu a luat un Nobel și că era ceva mai woke decât domnul Fosse pentru că își lăsa, în secolul XIX, personajele feminine să aleagă ele fără să fie manipulate de soții lor sau de societatea pur patriarhală de care nu ne-am vindecat nici până-n ziua de azi. La polul opus (joke`s on him) Jon Fosse alege totuși să trateze femeia ca predecesorii lui Ibsen, pentru că Ea este această ființă care trebuie să aleagă fiind presată de Ei. Urât, domnule Fosse. Măcar de vă adaptați la societatea în schimbare și, inspirat fiind de Ibsen, ne ziceați cât de bazată a ajuns Nora după ce l-a părăsit pe Torvald.
Spectacolul regizat de Chris Simion Mercurian este ceva nou în contextul cultural. La limita dintre clasic și modern, reușește să bage spectatorul în sentimentul de răceală nordică. E imposibil să nu îți dai seama că acțiunea se plasează pe un fiord. Arhitectura casei, felul în care e scris textul, seriozitatea și îndepărtarea personajelor sunt semne clare ale modului de scriere al scandinavilor. Lăsând asemănările dintre Fosse și Ibsen, Ea face alegerea supremă la final.
