Colaj de fețe pe care le vezi în autobuz și de parabole românești la FITS30

„Ora în care nu știam nimic unii de alții” a început de la 17.00, în cea de-a doua zi de FITS30, la Sala Mare a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu. Fără cuvinte, dar cu multe de spus despre noi ca societate.

Orașul (nu contează care oraș) are un puls intrinsec, construit pe scena Teatrului Național „Radu Stanca” din mișcări scenice frenetice, defilări în care fiecare merge la treaba lui pe pilot automat, fără a interacționa – fără măcar a ne percepe unii pe alții. În acest spasm al urbanului, privim ca într-o oglindă care arată niște zombie teleghidați, drogați de ritmul orașului, defazați, mereu grăbiți. Garantat, vulgaritățile cotidiene – necesare mai mult ca niciodată sus pe scenă în această radiografie stradală – sunt punctate smart, prin eufemisme nepudice, pur teatrale și libere. Fără să aibă replici (care pot să polueze sau să vireze în tezism), fiecare desprinde ce urmărește, ce crede, cu ce rezonează.

Beat. Măicuțe și preoți care defilează cu tocuri și pungi Lidl, și ochii în telefoane pe muzica ritmată cu percuție manelistă. Corporatiști și cocalari.

Ornat cu momente de slow-motion, fast-forward-uri, glitchuri și repetiții suprarealiste, spectacolul are o inerție a vieții neromantizate în România, coregrafiată cu umor și poezie onestă. Multe Easter egg-uri, coate date, se desfășoară în fața publicului ca într-un recensământ. Imaginile – fiecare în parte – sunt zemoase, inedite, comentarii sociale care spun cât o mie de cuvinte, într-o tonalitate care nici nu blamează, nici nu face bășcălie, ci acceptă, își asumă. Ăștia suntem. Și tu.

Beat. Pescari pensionari provinciali, omul cu covoare persane, copiii pe role, totul sub prezența aparatului de cafea instant stricat și a scârțâitului de vioară.

„Ora în care nu știam nimic unii de alții” este recognoscibil, dar inedit, eclectic și divers, colorat în recuzită expresivă, care explică toată biografia personajelor trecătoare. Se joacă cu raporturile dintre mulțime și singurătate, dintre colectivitate și individ, dintre „nu ne vedem” și „ne oferim flori”. Pentru că societatea noastră este pestriță și paradoxală, și pentru că se moare de foame și se cumpără șampanii de salariul minim pe economie într-o singură seară, punerea în scenă nu trebuie să comenteze (și nici nu o face), ci doar să reproducă acest portofoliu de fețe și povești – toate una și una. Tablourile sunt, fiecare, un deliciu pentru observatorii micului adevăr local, al detaliilor care ne sunt intrate în cultura stradală.

Beat. O fată la jogging, oamenii de la salubrizare, babe la piață, un ospătar care deschide o sticlă, o femeie oarbă, și una religioasă. Cartofari cu sacoșe de rafie pe muzică clasică: un spectacol al străzii, pe care te surprinzi judecând-o și înțelegând-o.

Sigur, amenință să devină trenant și copleșitor după primele 40 de minute și câteva zeci de imagini teatrale nevorbite, cu personaje corespondente realității. Fiind prea multe personaje, atenția spectatorului este întinsă la maximum, însă fără atașamente (nu îți pasă cu adevărat de străinii care trec pe lângă tine pe stradă), ci strict voyeurește, ceea ce devine incontestabil obositor. Oricâtă fascinație îți provoacă această paletă eterogenă românească prin excelență, oricât de spumoase sunt simbolurile împletite, devine prea multă informație.

Beat. Pungi de plastic levitând ca balerine. Sectanți. Sunete de șantier, de telefoane. Curieri, petrecăreți obosiți, oameni din armată, care mănâncă pufuleți. Previzibili și surprinzători, în plin paradox uman; nici n-au nevoie de cuvinte.

Ce sinteză și ce introspecție fină face Leta Popescu din mici detalii accesibile, dar atente.  Regizoarea se joacă frumos cu insight-uri mici și doldora de semnificații, devine realmente o poetă a sugestiei minimaliste, din simplitate și cotidian. Nimic nu este prea cosmetizat, liricizat, scos din realitate. Sigur, unele imagini duc spre grotesc și deformare (ca femeia însărcinată, cu o sanda lipsă și machiajul curs), altele fac uz de suprarealism pentru a puncta un comentariu social (bărbatul pe picioroange în rochie de mireasă, omul junglei pe liană și într-o relație abuzivă cu logodnica lui) – însă miezul de adevăr rămâne neclintit.

Beat. Un taxi-mașinuță teleghidată care trece printre picioarele femeii amețite, cu fustă scurtă și tocuri înalte. Mereu un cadru interesant, că noi monștri respawnați.

A doua parte a spectacolului plonjează în atitudine socială ceva mai pronunțat; are în compoziție ceva politic, ceva despre rasism, ceva concluzii amare despre colectiv și spiritul de turmă. În treceri de la o extremă la alta (de la nuntă la înmormântare și de la bocet la chiuit de veselie), Vlad Țepeș și Dracula se intersectează într-un cross-over dintre istorie și renume comercial. Asistenții cu izoleta pe post de sac de gunoi fac cu ochiul spre cei doi ani de pandemie. Ba chiar intră în discuție inconștiența poporului, jocurile politice, conspirațiile, și ceea ce este acuzat pe nedrept ca fiind o agendă.

Beat. Parada modei și sărăcie și războiul la graniță. Pânză pusă peste clădirile în renovare, cu un peisaj natural.

Unele expresii faciale, dacă ai timp să le prinzi din zbor, sunt deosebit de amuzante, dar colajul este prea mare, iar publicul din 2023 nu are răbdarea unui fin observator pentru aceste tablouri vivante. La un eveniment de inaugurare la care sunt prezenți numai bătrâni și oficialități, reprezentantul armatei stă, fără membre, în scaun cu rotile, primarul surescitat și grandoman folosește țipete neconcludente ca discurs electoral, biserica se comportă ca autoritatea supremă, iar polițistul scund și las fierbințean nici măcar un microfon nu poate regla.

Beat. Ea în costum bărbătesc, el în rochie – ei împreună în pielea goală, dezgoliți de etichete pe care și le pun ei singuri, condamnați la corpurile lor așa cum sunt ele biologic. Bebelușul livrat în rucsac Glovo. Omul bătrân care bea din sticla de Noroc și nu vrea s-o împartă. Orice vor să spună aceste imagini, au dreptate.

Chiar dacă finalul are tente didactice, certând societatea pentru lipsa de interes față de lectură, și pentru entuziasmul pentru like-uri, poate că așa este. Însă, în marea de secvențe inedite, viscerale și tongue-in-cheek, argumentul are ceva artificial, de truism la care aplaudă doar lupii moraliști care petrec, culmea, cel mai mult timp pe Facebook. Și da, poate că arta este colacul de salvare, așa cum zice finalul în care Charlie Chaplin intervine, eroic, între dărâmături; deși această concluzie știrbește pragmatismul din restul montării.

Beat. Păcală, Tândală, Amza Pellea ca Nea Marin, Simona Halep, o fată care vrea like-uri, refugiați cu pilota în cap, emigranți – toți pe același ghețar în curs de topire care e societatea noastră.

Ne vedem între noi, cu toate diferențele și, mai important – mai greu de înghițit – cu asemănările noastre? Ne vedem? Ne place ce vedem? Ne place să fim văzuți? Rămâne de văzut. Între timp, câinii latră, bebelușii plâng, oamenii țipă sau sunt resemnați în teamă… A, da, și clopotele bisericii bat.