În rolul principal din „Băieții buni ajung în rai”, un nou film de public cu premiera pe 22 martie, Bogdan Dumitrache vorbește despre deturnarea clișeelor referitoare la „lumea cealaltă”, despre cum tratează actoria din spatele unui personaj care pendulează între tragedia unei morți prematuri și speranța de a ajunge, măcar în rai, cu the one who got away, cât și despre ce au însemnat zilele de filmare.
În esență o comedie care tratează purgatoriul lui Dan (primele patruzeci de zile de la un accident de mașină), personajul lui Bogdan Dumitrescu, drept plaja unde, cât bei un spritz, un Dumnezeu interpretat de Șerban Pavlu într-un tracksuit plasează, mai în glumă, mai în serios, iubirea ratată din liceu (Cosmina Stratan) o rulotă mai încolo, „Băieții buni ajung în rai” (2024, r. Radu Potcoavă) pune fiecare privire înapoi spre soție, copil sau ce ar fi fost dacă? între parantezele deturnării a tot ceea ce te aștepți să fie raiul. Rămânând un feel-good movie care face haz de necaz, nu o tragedie greoaie cu pretenții de scriptură sau de eseu filosofic, filmul se diferențiază de premierele recente de multiplex nu doar prin joaca cu așteptările biblice ci și, conform lui Bogdan, prin faptul că nu adaptează formulele comerciale ale cinematografiei vestice, ci apare ca o românească autentică.
Dintre interpretările comic-absurde ale vieții de apoi, precum butonul de live prin care comunici cu viii sau plaja pustie cu alcool la discreție, care ți s-a părut cea mai atractivă/amuzantă atunci când ai citit prima dată scenariul?
Dan este un bărbat tânăr, prea tânăr ca să moară. S-a „împiedicat“ și nu-i vine să creadă că a murit și a ajuns pe lumea cealaltă. Nu-i vine să creadă și chiar îl enervează că „lumea cealaltă”, celebra „lumea cealaltă”, e cumva la fel ca aceea pe care a lăsat-o în urmă. Această nepotrivire dintre planul personal, tragic al personajului și umanitatea și naivitatea viziunii „Lumii de dincolo” este un teren foarte fertil pentru comedie, în care umorul se naște natural și fără să fie căutat. Asta m-a atras de la început la scenariu.
Având în vedere că personajul pe care-l interpretezi are 40 de zile de petrecut (aproape) singur până la judecata de apoi, cum ați lucrat toate momentele lui de tăcere, în materie de actorie?
Toate etapele de lucru au importanța lor. Atunci când lucrezi la biografia personajului, relația cu celelalte personaje, acțiunile, emoțiile etc, creezi universul interior al personajului. Odată creat el te va ajuta pe tot parcursul filmului, indiferent dacă ai replică sau nu în secvență.
Procesul durerii se descompune în 5 etape: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Am suprapus aceste etape peste scenariu și am construit un traseu al emoțiilor dominante și al acțiunilor care rezulta firesc și/sau reies din scenariu. Am urmat acest proces natural.
Raportat la alte producții recente în care ai jucat („Om Câine” (2021), „RUXX” (2021), etc), cum altfel te-a solicitat acest rol?
Fiecare rol este diferit și fiecare experiență de filmare este unică. Întâlnesc alți creatori, alte idei, alte stiluri de lucru. Echipa filmului a fost „mică, dar inimoasă”, cum se spune, și fiecăruia dintre noi ne-au revenit mai multe lucruri de făcut. Dar asta ne-a unit și ne-a apropiat, iar deplasarea a ajutat mult să rămânem concentrați; niște fotbaliști poeți, ce să mai.
Și e foarte greu să filmezi la mare și să nu te bronzezi.
Cum ai întâmpinat ideea unei povești de dragoste ratate, care capătă o a doua șansă, odată de ce Dan și Laura se reîntâlnesc ca vecini de rulotă post-mortem? Ce ți se pare ofertant la dinamica lor, în afara paradigmei de the one who got away?
Ideea în sine (a doua șansă) conține o doză mare de clișeu și am mai văzut-o în 34.ooo de filme. Este atât de cunoscută încât ajunge și pe lumea cealaltă: Dumnezeu pare că o folosește și o plasează „cu mâna” pe Laura în poveste; tocmai de aceea Dan este de-a dreptul enervat de apariția ei și îl acuză pe Dumnezeu că manipulează situația și se amuză pe seama suferinței lor. Este foarte interesant să construiești o relație de dragoste pornind din acest punct, de la premise și emoții aparent potrivnice, să elimini clișeul prin noutate și un punct de vedere diferit.
Cum ai descrie dedesubturile și parcursul protagonistului din „Băieții buni ajung în Rai” (2024) pe care îl interpretezi, cuiva care încă nu a văzut filmul?
Moartea este un subiect incomod și neplăcut pe care îl evităm în general. Eu cel puțin. Umorul ne-a permis să ne detașăm de emoție și să folosim doar partea permisivă și creativă a ideei “Lumii de Dincolo” ca spațiu magic în care orice este posibil.
În privat, am profitat de ocazie că să privesc prin gard și să-mi pun câteva întrebări mai serioase: merită să lipsesc de lângă copii construind un viitor care poate va veni, poate nu? Cât? Ce simt când mă gândesc la moarte? Simt frică, dar și recunoștință, bucurie, apreciez mai mult prezentul și lucrurile minunate pe care le am.
Pentru ce fel de public ai spune că vorbește filmul? Prin ce se deosebește cel mai mult de alte filme de public recente?
În primul rând, salut apariția acestor filme, e un lucru foarte bun să readucem publicul în sala de cinema, să redescoperim mersul la cinema ca obicei social, un moment de relaxare alături de prieteni sau familie. Majoritatea filmelor pe care le-am văzut, dintre cele comerciale, încearcă mai degrabă să adapteze o rețetă a cinema-ului american la specificul local și să obțină astfel un produs nou. Radu (n.e. Potcoavă) a ales, însă, un tip de narațiune personală care nu se încadrează într-un gen sau stil, suntem deci într-un teritoriu al explorării, al descoperirii, al magiei și autenticului.
