„Individual compus” (regizat de Andrei Măjeri) este a) un jurnal de bord succint și dinamic care vorbește simultan despre individualizare și integrare, despre speranță și lipsă de direcție, despre mecanisme de coping; b) un one-man-show titirez și în plin avânt, cu Bogdan Iancu.
Toți suntem rotițe în sistem, albine în roi, fiecare, propria sa cantitate neglijabilă – iar „Individual compus” își propune să dea zoom-in pe un ins din mulțime, cu fricile, anxietățile și obsesiile lui de zi, într-un traseu intens și plin de patos care descrie o zi obișnuită la birou. Transformată într-o căutare surescitată de scop și sens, rutina lăuntrică a unui corporatist Tyler Durden-ist devine pretext pentru un modern și mușcător show-off de idei despre lumea în care trăim, o confesională a celor mai brute gânduri.
În încercarea sa de a taxa cu fler, din mers, automatismele unui trai repetitiv și monoton, Andrei Măjeri spune povestea ușor kafkiană a unui tip profund neinteresant și banal într-o zi ca oricare alta, marketuită ca „ziua în care protagonistul moare” (ca și cum o părticică din noi nu moare în fiecare zi). Numai că protagonistul (Bogdan Iancu) nu este un corporatist secat de viață, ci un showman în salopetă disco, care materializează abil cele mai exaltate și stridente porniri.
Alăturarea reușită dintre un actor-puști plin de carismă și stamină, expresie corporală & subiectul sisific al muncii într-o corporație vitalizează complet abordarea și îi dă contur de eseu performativ. Nici spațiul (limitat) și nici durata (50 de minute) nu faultează montarea; pentru că interpretul este fâșneț și își cunoaște farmecul, pentru că textul și referințele alese sunt crude și fresh, pentru că inserțiile tehno îndesesc ritmul drăcesc (care este de departe cel mai mare atu al montării) și pun punctele pe toți i-ii.
Astfel, în mod paradoxal, lipsa de vlagă creată de automatismul vieții de angajat de duzină într-un birou cu multe scaune și multe fețe este combătută (nu, potențată) de zvâcul și calitatea de băiat simpatic (mai repede decât cea de actor iscusit, deși cele două nu se exclud) a lui Bogdan Iancu. Pentru că, deși contactul permanent cu spectatorii îl ancorează în aici și acum, îi și suprasolicită concentrarea, ceea ce îl teleghidează pe-alocuri, în momente de vrie în care prezența de spirit se transformă în mecanicizare, în care sunt prea multe de făcut pentru a rămâne cu adevărat viu pe scenă.
Fără să facă uz de niciunul din termenii cheie, montarea reușește să atingă subiecte ca lipsa de apartenență, golul existențial, lipsa unui scop, trecerea zadarnică a anilor și firimiturile de bucurii care ne animă viețile de furnică. Sigur, toate astea vin într-un amalgam de mici truisme pe care le știi dinainte să pășești în spațiul semi-improvizat de la Hearth (că prin case vechi și prin camere alternative se face, adesea, teatru mai asumat, mai pasionat și mai înfometat de a fi decât ce se face pe scene), dar livrate cu dibăcie.
Acest tête-à-tête caustic și dinamic, cu gândurile îndrăznețe și flamboaiante ale unui tip anost culminează, totuși, în coadă de pește, pentru că se apasă prea brusc, prea deraiat pedala abstractizării, și tocmai scopul (acest leitmotiv nevorbit al montării) îi rămâne ingredient lipsă. Mai curând căutând efecte decât adevăruri (pentru că o haină de blană albă, nesfârșită pe pielea goală este fabuloasă, dar nu ține loc de concluzii), „Individual compus” se termină mai dezbrăcat de sensuri decât se propune inițial.
Totuși, omogenitatea stilistică (mai ales când răzbește în ciuda obligoului de minimalism sărac) și îngrijirea cu care este construită punerea în scenă situează „Individual compus” departe de o încropeală. Regia, acest fir roșu permanent prezent, reglează tonul și definește convenția cu ingeniozitate și real wit. În ceea ce privește folosirea oglinzilor, evantaiele-cârje care dirijează întreg spectacolul și chiar și întrebuințarea publicului drept partener și instrument, spectacolul face cât poate de mult cu cât se poate de puțin. Și este suficient; ba chiar antrenant, provocator și sincer pe-alocuri.
Foto-credit: Eliza Lupu
1 Comentariu