„Oameni de treabă” vorbește despre compasul moral defect al influenților din România, despre cum se bagă sub preș sau se stinge cu alcool. Dar asta fără să fie vreun lup moralist suprasaturat al cinemaului, ci un sat de lângă Botoșani care ține mai bine în mână umorul negru decât politiștii lui, un pistol.
În acest sat oarecum insular, exceptând deschiderea la contrabanda de alcool și tutun de peste graniță, corupția sau „scurtăturile” pentru ore lungi de muncă sunt ceva aproape instinctiv. Hustler-ii principali sunt, intuitiv sau familiar, primarul (Vasile Muraru) și preotul (Daniel Busuioc), apropo de fenomene de interes precum „Clanul Marelui Alb” al Recorder, cutiile „milei” sau acele graff-uri deja invazive cu „Jos cu sataniștii care ne conduc”. Sataniști aici nefiind ceva mistic, ci mai degrabă un individualism atroce.
„Chiar dacă povestea e tristă, e spusă cu umor. E parte din România prezentului, nu neapărat din rural.”
Paul Negoescu, regizor
Totuși, frumusețea „Oameni de treabă” e tocmai că nu se ia atât de mult în serios încât să pice într-un film tezist sau într-o caricatură politică, oricât de emblematică ar fi drama pe care o povestește. Sau imaginea Loganului alb al poliției. Sau al Daciei 1300 care face stânga împrejur horcăită când se aude tras cu arma pe malul unde e blocat pescuitul. Deși umorul despre care Paul Negoescu vorbește este unul tragicomic, blândețea cu care-și tratează chiar și acele personaje complet depășite contrabalansează duritatea nedreptății sau a viciului.
Perspectiva e cea a lui Ilie, pentru care Iulian Postelnicu câștigă cea mai bună interpretare la Festivalul Internațional Francofon de la Namur, anume polițistul satului care nu e tocmai prost, dar face pe prostul pentru a se degreva de responsabilitate. Odată ce i se aduce un adjunct, Vali (Anghel Damian) care are ceva din copilul din prima bancă, dar și un curaj la limita inconștienței, cea mai recentă moarte din sat nu mai e atât de ușor de trecut cu vedere. Cel puțin, nu de vederea lui Vali.
O moarte naște altă moarte. Și pentru Ilie, de la târguielile cu fosta nevastă pentru a-și vinde apartamentul comun din Botoșani, insuficient pentru livada unde și-ar dori să se retragă cu Cristina (Crina Semciuc), devine tot mai greu să facă pe prostul când se simte complice la crimă. Restul filmului gravitează în jurul întrebării dacă o să și-o ia berserk sau o să devină din pasiv și resemnat, alcoolic. Poate chiar „mai bine”, ar putea capitaliza închisul ochilor în livada la care fantasmează.
Cu un scenariu autentic scris de Radu Romaniuc și Oana Tudor, de la regionalismele folosite cu naturalețe, până la coatele pe care și le dau personajele, „Oameni de treabă” e despre gândul că „doare atât de rău încât mă simt ca acasă” (Kazi Ploae, „Nuntă La Tzară”), despre elefantul din cameră care ne face să credem că e mai bine la pomul lăudat din străinătate și despre un umor atât de bine stăpânit încât aproape te face să te simți stânjenit că râzi.
De neratat, în cinematografe din 25 noiembrie.
