Cultivators of Life: ce poate învăța arta de la o grădină

Există proiecte artistice care produc obiecte, imagini sau expoziții și există proiecte care produc întâlniri. Cultivators of Life pare să facă parte din a doua categorie.

În ultimii doi ani, prin rezidențe, cercetări, mese comune, plimbări prin grădini, conferințe și schimburi internaționale, proiectul inițiat de tranzit.ro și MODEM Debrecen a construit un spațiu în care arta intră în dialog cu agricultura, ecologia, memoria, filosofia și diferite forme de cunoaștere aflate de multe ori în afara instituțiilor academice.

De la grădini din Ilfov și Ialomița la Stația de Cercetare din Siliștea Snagovului, de la reflecții asupra semințelor și solului până la întrebări despre extractivism, apartenență și viitor, Cultivators of Life explorează ceva ce pare surprinzător de dificil în prezent: cum să reconstruim o relație vie cu pământul, nu ca metaforă, ci ca practică, nu ca nostalgie, ci ca un exercițiu de imaginație politică și culturală.

Înaintea expoziției finale care se va deschide în septembrie la MODEM, am vorbit cu echipa proiectului despre tradiție și decolonizare, despre grădinărit și artă, despre forme de cunoaștere care nu încap întotdeauna în limbajul contemporan și despre ce se poate învăța atunci când alegi să privești lumea dinspre sol în sus.

Într-o ramă de gândire „tradițională”, este o distanță destul de mare între agricultură sau grădinărit și Artă, mai ales dacă gândim folclorul ca o categorie separată. De ce? De unde se trage această dihotomie și cum scăpăm de ea?

Delia Popa: Distanța vine mai ales de la lipsa de acces al oamenilor din orașe la grădini.  Și ei tind să fie cei care teoretizează. Altfel cred că majoritatea oamenilor ar grădinări. Efectul meditativ și terapeutic al lucrului cu pământul și plantele, precum și observarea stadiilor vieții se poate înțelege doar practic, doar făcând, și apoi dispar tot felul de dihotomii, categorii etc.

Arta este o activitate filosofică și practică, are, precum grădinăritul, potențialul de a fi terapeutică pentru practicanți. Diferențele calitative nu există deci, poți practica grădinăritul și agricultura la cel mai înalt nivel, ca și arta, ca orice profesie sau preocupare intensă. Grădinăritul a fost practicat ca o artă în multe țări, în Anglia spre exemplu este o mândrie să spui că ești grădinar, este un sport național. Deci cred că este vorba despre o practică și o istorie culturală, pe care noi trebuie să o conștientizăm și valorizăm pentru că de practicat se practică de milenii și la noi, și mai sustenabil decât în alte părți. Speranța mea este ca practicile de agricultură sau măcar de grădinărit ecologic să devină mai vizibile și mai răspândite și să nu mai preluăm ce e rău din Vest, ci ce e bine pentru mediu. Spre exemplu, moda gazonului care a fost preluată din Anglia via SUA este foarte nocivă pentru clima noastră, iarba importată și îngrijită excesiv creează un deșert ecologic (fără polenizare) și consumă resurse (apă) la care se adaugă pesticide (deci moartea insectelor benefice). Moda permaculturii este mult mai benefică și sper să prindă în locul gazonului.

Ana Barbu: Agricultura și grădinăritul sunt în continuare văzute în societatea modernă ca activități inferioare. Nu mai zic acum zece ani, când m-am mutat la țară și am devenit extrem de pasionată de grădinărit, de multe ori aveam tot felul de gânduri care îmi spuneau că m-am ratat. Deși statutul nu a fost niciodată pentru mine o prioritate și de cele mai multe ori aveam satisfacții nebănuite din, de exemplu, observarea buruienilor, ca să nu mai zic că dezvoltasem o adevărată obsesie pentru plante cu care mi-ar fi fost oricum extrem de greu să lupt ca să plec de lângă ele, în momentele de oboseală, eșec sau tristețe mă simțeam ca Adam surghiunit să-și obțină mâncarea dintr-o activitate ce ar fi mai degrabă o pedeapsă pentru vreo vină structurală, aceea de a nu fi fost în capabilă să respect anumite reguli ale societății care m-ar fi dus departe, în orice caz mai departe de satul în care m-am născut. Metaforic vorbind, pentru că aveam, altfel, posibilitatea să îmi cumpăr ce aveam nevoie de la supermarket, ceea ce și făceam de cele mai multe ori.

E dificil și să vezi ca artă ceva ce nu se poate scoate din locul în care a apărut, nu poate fi dus într-o galerie. Și folclorul așa cum îl știm este o muzeificare a practicilor legate de pământ, deci cumva tot o distanță, prin scoaterea lor din contextul în care au apărut. Îngrijirea unei grădini este foarte constrângătoare, cum spuneam, în ceea ce privește mobilitatea, este nevoie să petreci foarte mult timp, ani, în același loc pentru a avea cât de cât o idee despre sezoane, lumină, sol, microclimate, plante, insecte, microorganisme și ce relații formează între ele. Pentru a recrea/recupera ritualuri legate de îngrijiri sezoniere, transmiterea cunoașterii, semințe, rețete de mâncare, de conservarea alimentelor, impact ecologic, dar și de a împărtăși bucuria și roadele, atât cu partenerii umani cât și cu celelalte viețuitoare.

Probabil mai mult timp petrecut făcând activități sau ritualuri legate de creșterea sau observarea plantelor ar ajuta. Eu cred că sparg dihotomia folosind grădina ca scenă și instrument de gândire, punând procesele biologice și naturale în paralel cu ideologii, relații, valori și alte practici culturale cu care oamenii rezonează. Încerc să arăt mecanismele prin care relațiile mele cu alte ființe din alte specii contribuie la devenirea mea, la fel cum ar face-o relațiile cu alți oameni sau cu instituții formatoare, economice sau culturale validate.

Cum devine un curator grădinar? E vorba de o transformare? O completare? Crezi că este un proces care poate exista și invers? Cum ar arăta o expoziție curatoriată de un grădinar?

Ana Barbu: Un curator devine grădinar schimbându-și sistemul de valori. Devin importante rețelele, ciclurile și contextul, mai mult decat produsele și deadline-urile arbitrare. Colecția pe care o curatoriază un grădinar este mereu în schimbare, publicul participă, măcar și prin observare continuă, pentru că „expoziția” nu se termină niciodată. Mai e și shiftul între cel care alege ce este relevant și cel care asigură condiții de viață. Și sigur, nu ajunge să traduci grădinăritul în limbaj instituțional, trebuie să întorci vizibilitate și resurse  către cei care au ținut practica vie fără capital cultural. Ca să dau un exemplu, și apropo de întrebarea anterioară, grădina-artă a existat și există în continuare, dar nu este luată în serios. În orașul lipit de satul unde locuiesc există multe grădini de bloc, îngrijte de cele mai multe ori de femei; unele dintre ele sunt absolut impresionante prin faptul că enorm de multe specii de plante conviețuiesc înăuntrul unor perimetre extrem de mici. Crearea unor astfel de comunități de plante, adică specii care să funcționeze bine împreună, cere o pricepere foarte mare și mulți ani de observație și experiment; grădinarul însuși devine parte cu drepturi egale a comunității. Chiar și la final de sezon, aceste parcele de care zic sunt pline de frunziș de diverse feluri, texturi și nuanțe. E o formă de artă pe lângă care trecem zi de zi fără să o observăm.

Delia Popa: Eu mă consider grădinară sau cultivatoare amatoare, și de fapt sunt o urmașă de agricultori. De acolo îmi vine interesul pentru grădini, plante și legume, cât și din experiențele copilăriei. Pentru că am moștenit o seră și o grădină de la bunici, asta mă obligă cumva să continui aceste activități; cel puțin eu o simt ca pe o datorie plăcută. Este vorba despre o completare în cazul meu a activităților artistice și de multe ori grădina devine sursă de inspirație. Fac artă despre grădină, mai puțin artă cu grădina, deocamdată. Un grădinar, cum ziceam mai devreme, poate fi artist, poate gândi grădina estetic, etic, cultural. Eu am fost surprinsă să înțeleg, uitându-mă la emisiuni britanice despre grădini, că de fapt grădinăritul este o activitate culturală, care se schimbă în funcție de momentele istorice, tehnologii, idei despre natură, despre om etc., exact ca și arta. Unele plante care au fost la modă acum 5 ani acum nu mai sunt, dar vor reveni peste 10 ani poate, și tot ce își pune un om în grădină este un statement despre sine, despre statut social și dorințele de afirmare socială, despre personalitatea sa și despre viziunea asupra lumii, deci este și un act artistic, de reprezentare și autoreprezentare. Cred că există un potențial uriaș în acest sens pentru grădinari în România, cred că trebuie să transformăm grădinile în spații de socializare, artă și terapie de grup, inclusiv prin concursuri locale, grădini deschise, zilele orașului/grădinii/satului, emisiuni TV etc. Oamenii de artă devin grădinari și pentru ca au o sensibilitate pentru ce urmează și pentru ce lipsește.

Proiectul Cultivators of Life îmi sună aproape ca un manifest. Crezi că arta mai are o dimensiune pragmatică, utilă, în afara unui context conceptual transdisciplinar? Se mai poate face artă relevantă în lipsa unor corespondențe cu știința, cu filosofia, cu antropologia?

Adelina Luft: Eu cred că arta este filosofie, antropologie, literatură, poate chiar și știință. Și chiar viceversa. Am fost învățați să privim și să înțelegem arta ca pe o disciplină distinctă, de sine stătătoare, cu propriile reguli și metode de producție, care de cele mai multe ori presupun stăpânirea unor tehnici de lucru și convenții estetice deja instituționalizate. Mai mult decât o disciplină, arta este un fel de a vedea și de a înțelege lumea, care mereu a împrumutat ceva din ceea ce există în afara ei. Totodată, arta este plurală. Iar relevantă cred că a fost și va fi mereu, fie că vorbești cu un artist într-un studio unde simți că intri într-un univers complet paralel cu ceea ce există în realitatea imediată (însă unde poți găsi cu siguranță o conexiune în timp), fie că vizitezi o expoziție contemporană despre sănătate mintală. 

Desigur, cred cu tărie că este important să lărgim sensul politic al artelor și să ne îndepărtăm de reprezentarea sau estetizarea unor concepte care nu pot rămâne în acest registru, doar pentru a răspunde intereselor pieței sau a unor circuite care exclud, discriminează și exploatează (natura, obiectele sau lucrătorii culturali). Există o responsabilitate pe care domeniul artelor și culturii o au în acest context al crizelor multiple pe care le trăim la nivel global, iar o distanțare de tipul reprezentării vizuale  a unei crize de care artistul se separă ca un observator, nu face decât să reproducă aceeași separare, dintre cultură și natură, pe care modernitatea a creat-o și care ne-a adus în punctul critic în care suntem astăzi. Discuția e amplă, însă ce cred că e important de menționat este că trebuie să producem în mod activ un tip de artă care să ne ofere modalități de a imagine alte sensuri, practici, mișcări, materialități, alianțe. O artă care lărgește regimurile percepției și ale sensibilității, o artă inclusivă și deschisă. Pentru că arta poate fi o metodă potențială de a crea alianțe între diferite ontologii: de a aduce în contact și de a crea un schimb între diferite forme de cunoaștere, dar și între diferite forme de viață. Și cred că avem tot mai mult nevoie de aceste alianțe.   

Care e perspectiva ta față de spațiile artistice, de interfețele cu publicul? Dacă e nevoie de un lexicon nou pentru o artă nouă, cum îți imaginezi spațiile în care această artă poate fi accesată? 

Adelina Luft: Îmi imaginez o varietate de spații, atât „alternative”, cât și spații instituționale. Cred că separarea nu aduce beneficii, în sensul că aceste noi abordări artistice transdisciplinare care privesc împletirea mai multor forme de cunoaștere nu ar trebui să se întâmple în afara spațiilor consacrate sau instituționale. Ele încep, adesea, în spații off, „alternative”, marginale sau mai puțin cunoscute. Acolo sunt cele mai sincere și au sens. Așa cum se întâmplă și în cazul nostru cu Stația de Cercetare. Dar toate aceste procese, propuneri, discursuri și forme de cunoaștere trebuie să tranziteze și să poposească și în alte spații, pentru a dialoga – cu locul, cu oamenii, cu orașul. Pentru a ajunge la un public mai variat și mai numeros. Dar pe lângă această nevoie pragmatică mai este și cea de legitimare, de a avea spațiul, resursele și deschiderea de a face parte dintr-un program discursiv mai larg, în cadrul unor instituții, pentru a discuta chestiuni de actualitate. Iar asta se întâmplă atunci când există o curiozitate de cooperare și colaborare din partea acestor instituții și spații.

În multe din textele asociate evenimentelor pe care le-ai coordonat în Cultivators of Life se simte o reimaginare a timpului în raport cu creația, o redescoperire a ciclicității și o îmbrățișare a haosului, o cedare a controlului. Într-o lume obsedată de „instant gratification”, inclusiv la nivel instituțional și mai ales în mințile și bugetele finanțatorilor, care sunt perspectivele pentru dezvoltarea unor practici artistice pe termen lung, răsărite din această întoarcere la sol?

Adelina Luft: Da, încercăm să împingem niște limite care ni se impun structural, dar pe care ni le autoimpunem uneori. Nu e deloc ușor, dar trăim într-o continuă negociere, cu timpul, cu finanțatorii, cu artiștii și colaboratorii de zi cu zi. Trebuie să operăm constant pe mai multe fronturi și să nu uităm de ce facem ceea ce facem, ca să putem să ne justificăm, de multe ori, propriile decizii. Nu știu care sunt perspectivele, depinde de zile. Uneori privim totul foarte sumbru; nu vedem un viitor sustenabil, pe termen lung, pentru că ne uităm în jur, la vecini, la situația politică globală și ne bucurăm că mai putem organiza un program, două, deși nu știm pentru cât timp. Alteori, ne trezim cu mici sclipiri de optimism atunci când mai apare cineva care să ne ajute, vedem un public mereu nou la proiectele noastre sau reușim să securizăm mici bugete măcar pentru doi ani înainte. Dar în fond, solul e singurul care va rămâne acolo, deși se schimbă, suferă sau se bucură de ploi, dar e aproape singura entitate constantă care îți dă cumva o certitudine că oricum ar fi, perspectiva este pe termen lung, când vezi copacii abia crescuți, sau infrastructura abia începută. 

Citind răspunsurile echipei Cultivators of Life, ai impresia că grădina funcționează mai puțin ca un subiect și mai mult ca o metodă. Un mod de a observa, de a asculta și de a construi relații. Într-o cultură obișnuită să privilegieze viteza, productivitatea și specializarea, proiectul propune un alt ritm și o altă scară a atenției: una în care cunoașterea se construiește împreună, iar pământul nu mai apare ca fundal inert, ci ca participant activ la conversație.

Poate tocmai aici stă relevanța unui astfel de demers. Nu în promisiunea unor soluții rapide, ci în capacitatea de a deschide spațiu pentru alte întrebări și alte forme de sensibilitate. Într-o perioadă în care viitorul pare tot mai greu de imaginat, Cultivators of Life ne amintește că orice proces de cultivare începe printr-un gest simplu: acela de a acorda atenție lucrurilor care susțin viața și pe care am învățat, poate, să le considerăm de la sine înțelese.