Skip to content Skip to footer

Cum vorbesc discotecile optzeciste despre timp în „Playback”

În anticiparea proiecțiilor „Playback” la București, am stat de vorbă cu regizoarea documentarului, Iulia Rugină, despre acel ceva comun, care vorbește tuturor generațiilor, prin atmosfera discotecilor trecute, prin hiturile anilor ‘80 sau prin acel apartament care ține de toate notițele culese de la radio, de pe vremea când artiștii n-aveau încă pagină de wikipedia.

Atât prin arhive TVR care pătrund acel gen de spectacol pe care nu-l cuprinde nici Nostalgia, cât și prin impresiile unui fost DJ Disco Ring și vechea lui aparatură, Playback revizitează un timp în care toboganul de la Mamaia nu era o paragină. Este vorba despre anii în care gazdele radio înregistrau radiourile internaționale ca să poată difuza câte un Queen și în care acopereau interferențele inevitabile cu o intervenție personală sau cu o reclamă, dar și despre anii când la club se dansa în doi, în loc să-și trăiască fiecare, izolat, propriul boom eee.

Înainte să apară pe ecranele Cinematecii Eforie, începând cu 19 octombrie, Iulia Rugină vorbește despre ce face Playback să fie mai mult decât un documentar istoric despre discotecile de altădată, despre ce înseamnă o muzică care trece testul timpului, dar mai ales, despre timp – pe care-l vede ca având potențialul să treacă orice înapoi în irelevanță, fie că e vorba de tendințe, locuri, oameni sau chiar acele amintiri retrăite cu înverșunare.

Poți să îmi vorbești puțin despre procesul de creație, ce te-a inspirat mai întâi? Filmările de arhivă, discuțiile pe marginea discotecilor comuniste cu Sorin Lupașcu?

Ideea de a face un documentar s-a insinuat cumva foarte subtil începând cu 2015. Eu eram în producție atunci cu un film de lungmetraj de ficțiune, Breaking News. În scenariu, unul dintre personaje fusese în tinerețe DJ la Disco Ring. Aveam nevoie de recuzită pentru elemente de scenografie de pe vremea aceea, ca să mobilăm casa personajului. Andreea Popa a aflat că există acest domn, fost DJ la Disco Ring, Sorin Lupașcu, care are o grămadă de recuzită de pe vremea aceea. L-a contactat și așa ne-am întâlnit. De atunci au început poveștile – cum era cu muzica, cu oamenii, cu stațiunile, cu partidul comunist, cu BTT-ul, cu viața de student și tot așa.

E fascinant să asculți poveștile astea dacă nu le-ai trăit, iar eu nu am apucat să le trăiesc. Am prins Disco Ring prin anii ’90, am dansat în aer liber pe lumină, mi-e foarte clară și amintirea, și senzația, deși eram copil. Cumva senzația asta că am trăit puțin din ceva ce s-a pierdut apoi definitiv, la pachet cu toate poveștile pe care le-am auzit de la Sorin Lupașcu și de la toți ceilalți oameni cu care am mai vorbit despre asta, cât și cu o dorință de a face un film în care e multă muzică, au făcut să începem această călătorie imprevizibilă, foarte lungă și care încă nu s-a terminat.

Ai un raport personal cu tema documentarului? Dacă da, în ce măsură e tangențial cu direcția în care te-a purtat căutarea?

Cât timp lucram la el, mai ales în momentele de confuzie totală în care nu mai știam cum să-l fac, de ce-l fac, dacă sunt în stare să-l fac, mi-am pus exact întrebarea asta. Un fel de notificare de la sindromul impostorului, cu care conviețuiesc de când mă cunosc, din categoria “tu ce treabă ai cu filmul ăsta?”.

Și cred că instinctiv m-am dus către punctul în care chiar am treabă cu el. Playback nu e despre Sorin Lupașcu, deși așa pare. Nu e nici despre o perioadă din istorie, care e atât de subiectiv și aleator prezentată în film, încât nici nu ar avea cum să fie. Nu e nici despre muzică sau dans sau discoteci în sine. E despre timp. Pentru mine despre asta vorbește el cel mai aproape de mine. Playback e despre timp, despre irelevanța pe care el o aduce lucrurilor, vieților, locurilor și oamenilor. Despre cât de subiective devin amintirile, despre cum se pierd și ele. Lumea râde mult la Playback pentru că are multe momente extrem de amuzante, dar mie mi s-a părut întotdeauna un film foarte trist. Ăsta e punctul meu de intersecție cu el, cel mai clar, emoțional – o tristețe permanentă, o irelevanță și un sentiment de ne-apartenență la spațiu, timp, oamenii din jur.

În ce fel crezi că vorbesc discotecile optezeciste generațiilor mai tinere, altfel decât prin nostalgie, apropo de mențiunea lui Sorin că această muzică „trece testul timpului”?

Înainte ca filmul să fie văzut de oricine, am fost convinsă că el nu se adresează generației de oameni sub 30 de ani penru că mă gândeam că n-ar înțelege la ce se uită. L-am văzut apoi cu oameni de 20 și ceva de ani care au râs și s-au emoționat la fel ca ceilalți. La petrecerea cu muzică optzecistă, făcută de Sorin Lupașcu la Iași, după proiecția filmului, dansau toți voluntarii adolescenți. La Eforie Sud o fetiță de cam 10 ani ne-a zis că i-a plăcut foarte mult și o să-l recomande prietenilor. E neașteptat, dar de fapt explicabil.

E vorba de o emoție colectivă pe care filmul o pune pe masă, iar asta se întâmplă la orice vârstă, se pare. Plus că dacă nu ai trăit perioada, te uiți practic ca la un documentar istoric. Chiar și eu mă uit ca la un documentar istoric la unele dintre imaginile de arhivă din el. Iar muzica anilor ‘80, că e românească sau internațională, nu cred că te poate lăsa rece, orice vârstă ai avea. Nu neapărat că îți place, dar nu te lasă rece. Cred că așa e Playback, de fapt. Poate că nu neapărat îți place. Dar nu te lasă rece.

 

În documentar, pregăteați o expoziție pe subiectul ăsta. Cum a evoluat proiectul conex?

Expoziția a fost deschisă la București timp de 3 săptămâni în 2017. Au venit câteva mii de oameni de toate vârstele. A câștigat apoi Premiul AFCN pentru activarea patrimoniului cultural imaterial. Apoi, tot cu sprijinul AFCN, am reușit să o mutăm la Cluj în 2018, unde a stat deschisă timp de o săptâmână și s-a bucurat parcă de și mai mult succes decât la București. Am fi vrut să o facem permanentă undeva, dar nu am reușit pentru că nu am avut suficienți bani (era o construcție foarte costisitoare, multimedia, cu 7 camere, proiecție video, muzică și exponate care nu ne aparțineau).

În prezent, nu mai există nimic din ea. Mă bucur mult de tot că există în film. În felul ăsta, la fel ca și cu arhivele TVR, continuă cumva să trăiască. Mi se pare că ăsta e unul dintre lucrurile pe care le poate face un film. Să aducă un strop de nemurire în tot. E cea mai aproape formă de nemurire pe care eu mi-o pot permite.

Făcând documentarul, ai găsit un răspuns la cum Costineștiul a pierdut teren în fața stațiunilor ca Mamaia sau Vama Veche?

Eu nu cred că a pierdut teren. Costineștiul e plin in fiecare vară, iar vara asta s-a întrecut pe sine la vizibilitate. La noi în film e gol pentru că era pandemie și nu s-a regrupat la fel de repede ca celelalte în 2021. Dar cred că doar s-a transformat. Și Mamaia s-a transformat față de cum o știam eu când mergeam în orășelul copiilor. Și Vama Veche s-a transformat de când dormeam în cort pe plajă. Tocmai asta e, totul s-a transformat. Asta spune Playback. Nu că era bine și acum e rău, nu că e din vina cuiva, nu că trebuia să se întâmple sau că e foarte greșit că s-a întâmplat – ci că totul trece. La fel ca timpul care schimbă, distruge și repară tot.

 

Află mai multe despre Playback aici.

Lasă un comentariu