Skip to content Skip to footer

Curajul de a lăsa lucrurile să se autodistrugă / O cronică la „The Boy and the Heron” (2023)

Așezat față în față cu durerea, ce vei alege – să trăiești ca o victimă ce-și tot atinge rănile sau să redevii stăpânul propriei vieți? The Boy and The Heron (2023) este cel mai recent film de animație semnat de Hayao Miyazaki și Studio Ghibli și încă poate fi văzut în cinematografe. 

Studio Ghibli este un nume de referință în ultimele trei decenii pentru audiența japoneză și vestică deopotrivă. Compania este fondată de Hayao Miyazaki alături de mentorul său, Isao Takahata și au ajuns cunoscuți pentru măiestria filmelor de animație precum Spirited Away, Princess Mononoke, My Neighbor Totoro, The Tale of Princess Kaguya sau Kiki`s Delivery Service. Împreună, au impus un standard internațional care a înlăturat preconcepția că animația japoneză este doar despre acțiune, gore și sexualizare. Calitatea filmelor Ghibli constă în estetica picturală și ludică a imaginii, în viziunea asupra copilăriei care revelează subiecte greu abordabile, precum și în explorarea experiențelor umane în plenitudinea lor.

Te poți aștepta la același lucru și de la ultimul „ultim” film al lui Miyazaki, Cum să trăiești? sau The Boy and The Heron (2023)?

Început ca o adaptare a cărții omonime scrisă de Genzaburo Yoshino în 1937, una din lecturile preferate încă din copilărie ale regizorului, romanul se concentrează pe destinul unui adolescent care învață să supraviețuiască într-o lume răvășită de război, moarte și îndurerare. Cam aici se opresc asemănările dintre literatură și animație. Este considerată o creație semi-auto-biografică și, în contextul retragerii lui Miyazaki din activitate, capătă valoarea unui testament, atunci când privești dincolo de elementele established ale stilului și genului. De aceea, poți să aluneci ușor în bănuiala că The Boy and The Heron este un cântec de lebădă închinat Studioului Ghibli, moștenirea vieții sale artistice, și că urmărește să surprindă ciclul vicios al creației – inspirația genială, ascensiunea prin muncă, savurarea gloriei, instaurarea decadenței și căderea în obscuritate.

Însă rareori este vorba despre lecții moralizatoare în creațiile Ghibli. Forța și farmecul animațiilor lui Miyazaki constau în plonjarea peste granița realității într-o dimensiune nouă, onirică, construită pe o logică de sine stătătoare. Aceste lumi sunt încărcate de experiențe simbolic-inițiatice și de personaje simpatice și grotești, prietenoase și umanizate tocmai prin fantasticul ce îi definește. Ca un elogiu kaleidoscopic pentru Alice în țara minunilor, publicul cunoaște prin intermediul protagonistului tot felul de adjuvanți supranaturali, bizar de asemănători cu personajele din realitatea protagonistului.  Aceștia îi ajută în drumul lor și ajung să se conecteze și să se recunoască prin sentimente fundamentale precum entuziasmul, mirarea, iubirea, frica și durerea.

Așadar, în The Boy and The Heron, este vorba despre confruntarea lui Mahito, un preadolescent, cu doliul pentru mama sa, victimă în bombardarea Tokyo-ului din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Amintirea tragediei debutează prin scena răvășitor animată de artistul vizual și colaboratorul long-time al studioului, Shinya Ohira. Succesiune rapidă și amețitoare de peisaje expresioniste de coșmar concentrează experiența viscerală, haotică și dezolantă a copilului neputincios în fața ororii războiului. Scânteile, focul și fantasma mamei devin recurente în subconștientul băiatului, chiar și la un an de la tragedie, mai ales în timpul unor atacuri de panică.

 

Plecarea din capitală în interesul de serviciu al tatălui și mutarea alături de mama vitregă care, ironic și freudian, este mătușa-sora mai mică a mamei-imaginea în oglindă a răposatei, precum și adaptarea la o școală din sat unde este tratat cu ostilitate deoarece este străin – acestea sunt experiențe mundane, pe care Mahito le navigă cu emoție și revoltă mută. Gestul care-i însumează întreaga atitudine este auto-mutilarea cu o piatră, lovindu-și capul până își despică tâmpla, ceea ce-i creează contextul să se ascundă în camera sa și să jelească, ținând la piept singura moștenire rămasă de la mamă – un volum vechi și răscitit al romanului Cum să trăiești?.

… Și, adâncit în cugetare, aude stârcul gri din grădină cum prezice, aproape cu vocea unui bărbat, că își poate reîntâlni mama.

Stârcul se oferă să-i fie ghid către locul unde sălăsluiește aceasta, iar băiatul se revoltă din nou, convins că delirează. Vrea să se lupte, să jupoaie și să ucidă pasărea, însă, în mod (ne)surprinzător, stârcul avea dreptate. Pătrunzând într-un turn abandonat, cu intrările demult baricadate, Mahito regăsește reflexiile trecutului intacte într-o dimensiune fantastică. În ceea ce, din exterior, păreau a fi catacombe și ruine mucegăite, băiatul descoperă o insulă a miracolelor și revelațiilor, cu peisaje oceanice și văzduhuri în nuanțe roz-portocalii, porți masive de aur, temple antice, vegetație înfloritoare și cârduri de pelicani veșnic înfometați. Două personaje-cheie își fac apariția în acest plan – pescarul androgin fără nume, singurul care ține „în viață” triburile fantomatice hrănindu-le cu pești fantastici și o tânără fată care manipulează focul și apără sufletele magice ale nenăscuților, numite warawara, de înghițiturile pelicanilor, atunci când acestea se pregătesc să se nască în dimensiunea reală.

Notă: Aici ar fi de observat tehnica 3D de animație digitală strecurate în planșele 2D realizate manual, mai exact în ceea ce privește mișcarea fluid-vâscoasă voit anormală a apelor. Fiind un detaliu pentru ochiul specialistului (sau hiper-curiosului), această tehnică se blenduiește atât de bine în estetica generală, deoarece animatorii au tratat cu rigorile realismului tot ce ține de dinamica mișcărilor personajelor, alegerea deșteaptă a încadraturilor și redarea în detaliu a specificului locațiilor impresionante.

Însă, visul tuturor posibilităților se dovedește a fi o iluzie pe punctul de a se prăbuși. Noua dimensiune este o închisoare, înconjurată de un văzduh iluzoriu, creată cu mulți ani în urmă din coliziunea unui meteor misterios, ale cărui puteri le-a însușit străbunicul lui Mahito. Jocul de-a Dumnezeu este pe sfârșit. Moștenirea sa se devoalează ca fiind un proiect nereușit, în care fundația este construită din pietre de mormânt, localnicii sunt ori umbre-prizoniere ale trecutului, ori invadatori-peruși carnivori. Mitul strămoșului înțelept și puternic ascundea, de fapt, imaginea unui bătrân aflat la ultimele puteri, în al cărui „regat” s-a strecurat și a înflorit, ca o carie, răutatea.

Punctul culminant al poveștii constă în urgența găsirii unui nou lider, care să continue munca de-o viață a străbunicului și să refacă din temelii arhitectura acestei dimensiuni fantastice. Și totuși, copilul refuză șansa pe care i-o oferă bătrânul, aceea de a-și crea o lume perfectă, lipsită de răutate și suferință. El nu poate crea o lume pură, deoarece poartă pe tâmplă rana încă sângerândă pe care și-a făcut-o singur, este deja întinat de suferință, pătat de răutate. Și, mai important, a înțeles că perfecțiunea este o iluzie, chiar o minciună, iar trecutul trebuie onorat, nu prezervat ca într-un muzeu fantomatic și iluzoriu. De aceea, turnul-insulă trebuie să rămână o simplă amintire a miracolului și ororilor, pe care o vor mai păstra un timp puținii care i-au cunoscut taina, înainte de a dispărea pentru totdeauna.

Ceea ce, în mod clasic, se numește „catharsis” (momentul de maximă milă și frică al audienței) este înlocuit de o senzație de libertate, ușurătate și liniște. Pentru că acceptarea distrugerii este o victorie, o redescoperire a puterii intrinsec umane; să accepți căderea, sfărâmarea, obscuritatea înseamnă să ai curajul să accepți viața în toată frumusețea și oroarea ei.

Notă 2: Este imposibil să închei recenzia fără să-l menționez pe compozitorul Joe Hisaishi, care a desăvârșit încă o dată o coloană sonoră răvășitoare în simplitatea și dulceața sa copilărească, pe care o poți asculta aici!

Miyazaki răspunde întrebării cum să trăiești? printr-un film despre inevitabilitatea morții oamenilor, puterii și a lumilor.

Este o demonstrație că, oricât de frumoase ar fi fost ele cândva, atunci când tradiția și moștenirea își pierd sensul ele încep să decadă și să molipsească totul în jur. Animația vorbește și despre fragilitatea condiției umane, despre posibilitatea ca viața să se sfârșească de pe o zi pe alta; fără a induce o teamă existențială, Miyazaki pur și simplu articulează, cu o puternică nostalgie, ideea că schimbarea este o forță de neoprit și că numai proștii se luptă împotriva timpului. Însă, ca orice alt film Ghibli, scopul The Boy and The Heron este de a „fi confortabil, de a umple un gol prezent în fiecare zi în inima ta”, după cum a declarat regizorul în 2021 pentru New York Times.

 

Lasă un comentariu