Skip to content Skip to footer

Dacă a lumii nu, atunci aleasa lui Dumnezeu

Un psihiatru răstoarnă normalitatea într-unul din locașurile sfinte, bâjbâind după adevăr pe un teritoriu care ar trebui să-i fie hiper-cunoscut. Pe măsură ce devoalează conștiința și subconștientul unei tinere maici, Agnes, suspectă de pruncucidere, doctor Livingstone (re)descoperă dimensiunile reale ale traumei, credinței în Dumnezeu, iubirii și auto-pedepsirii. 

Agnes, aleasa lui Dumnezeu de John Pielmeier, în regia Sânzianei Stoican, este una din revelațiile teatrale ale stagiunii ce tocmai s-a finalizat. Afirm asta cu îndrăzneală, chiar la două luni de la vizionarea reprezentației pentru care scriu, deoarece, dacă subiectul nu era unul incandescent, atunci poate că sentimentele și amintirea lui s-ar fi răcit. Asta, desigur, având în vedere și argumentul obiectiv al nominalizării actrițelor Cristina Juncu și Crenguța Hariton la Premiile Galei UNITER 2024.

Indicat ar fi să încep printr-un DISCLAIMER că spectacolul de la Teatrul Nottara nu este pentru cei ușor impresionabili, nici pentru fanatici ai religiei sau științei, atei sau oameni cu o empatie subdezvoltată. Este un thriller incisiv, cutremurător și greu de înghițit, ca o pastilă prea mare și amară pentru omul, în general, sănătos, din cauza poveștii pe care o disecă, a interpretării actoricești de excepție și a atmosferei create prin expresivitatea simplității copleșitoare. Este genul de spectacol după care ai nevoie de o bere cu procent mare de alcool ca să începi să te gândești și la altceva decât la universul în care te-ai scufundat timp de aproape 2 ore, adică o lume a liniștii acute, unde nici măcar un track sonor nu perturbă liniștea „chiliei” lui Agnes (Cristina Juncu). O liniște spartă doar de vibrația cântecului bisericesc care te bântuie, a țipătului de disperare și a plânsului ușor, cu sughițuri, al copilului abandonat. Poți să o consideri o lume a acerbității binelui și a inocenței răului, care exagerează în prezintă un caz inedit, însă ilustrează dureros o realitate conținută, în taină, de a noastră. Din cauza acestei stranietăți, a imposibilității de a crede că există astfel de cazuri, de oameni și de destine, ni se pare că e o fantezie dramaturgică care frizează adevărul. Însă ni se demonstrează, minut de minut, confruntare după confruntare, cum umanitatea poate fi – concomitent – o stare înălțătoare și o condiție stricată. 

Vorbim cu greu despre teme de spiritualitate în epoca noastră, în generația noastră. Ne vine greu să ne găsim credința în orice altceva decât în pragmatism (care ni se pare că ne e confortabil și protector ca un tată), luciditate și rațiune (care ni se pare că ne este solidă și imposibil de întrecut), poate și în noi înșine (dacă ni se pare că nu am crescut cu complexe, angoase reprimate și un spirit inutil de competitivitate). Unii aud cuvântul suflet și pufnesc, cu superioritate, în râs, de parcă ar fi devenit o glumă să simțim fiori în alte zone decât în viscere. Privim problema sufletului cu o răceală și distanță analitică, specifică unor măcelari ai umanității, fără să ne preocupe cu adevărat – pentru că este ceva învechit și ține de o mentalitate din trecut, pentru că sufletul și credința sunt foarte ușor de manipulat de către instanțele bisericești, șamd.

A fost nevoie de un paragraf în care generalizez, reluând niște prejudecăți sociale proliferate în ultimele decenii, pentru a-ți genera puțină repulsie față de noi înșine și pentru a te aduce mai aproape de înțelegerea faptului că problema credinței este esențială în acest spectacol. Pe seama credibilității credinței autentice și a raportării la sinceritatea de a crede într-un Dumnezeu blând, salvator, adevăratul tată, se bazează personajul lui Agnes. Ea trăiește realmente un moment biblic, reface traseul Maicii Domnului, ce a rămas însărcinată cu Mesia, fără a fi fost atinsă de vreun bărbat. Ea crede că este voia divină să fi purtat un copil în pântece, fără a fi știut în prealabil ce înseamnă contactul sexual și nu poate concepe realitatea în care, cu propriile ei mâini, a pus capăt vieții acestuia. În lipsa acestei credințe autentice și profunde, care atinge cu disperare copilărească fanatismul, Agnes devine o imagine a matricidului, pentru care singurele brațe deschise vor fi ori cele ale închisorii, ori ale ospiciului. Suntem privilegiați, ca spectatori, să fim martorii unei povești unde deciziile sunt luate cu atâta greutate, pentru că la mijlocul problematicii se află viitorul unei tinere vulnerabile, ridiculizată de societate pentru felul ei atipic de a fi. 

În acest context, participi la un război ideologic dus între două prezențe mature și austere, prinse în cucerirea puterii de decizie, Maica Stareță Miriam (Victoria Ciocoș) și doctor Martha Livingstone (Luminița Erga), unde infantilizata Agnes supraviețuiește, prinsă în capcană ca un șoricel de laborator sub observație, într-o cușcă de cristal perfect sigilată și încremenită în timp (o metaforă facilă pentru așteptarea evaluării medicale). Ce spațiu steril și solemn a putut crea scenograful Valentin Vârlan, o arenă sufocantă unde sunt dezbătute și supra analizate probleme precum trauma din copilărie (ca rezultat al abuzului unei mame viciate, răzbunătoare, degenerate) și regresia mentală, violul mascat de ierarhiile din societățile creștine, precum și ideea de a nu risca scandal mediatic, necesitatea adevărului și a credinței într-o lume a faptelor. 

Este foarte greu să alegi adevărul pe care să-l susții cu fermitate, pentru că povestea fiecărui personaj din acest trio vine cu o profunzime umană în care riști să te îneci, având fiecare un miez al temerilor și speranțelor personale cu care ajungi, cu subtilitate, să simpatizezi mai mult decât ți-ai dori. Așadar, tabloul cu ramă polițistă devine mai mult decât un interogatoriu dus pe mai multe voci, el ajunge o explorare a tuturor laturilor umanității. Și astfel ajungi să fii privit, înapoi, de vidul propriei persoane, care stă pe margine și judecă, așa cum au făcut-o toți din trecutul protagonistei. Finalul spectacolului te dezarmează, lăsându-te să te aduni singur in timp ce-ți cauți puterea de a aplauda performanța emoțională a protagonistelor. It is a literal final blow, pe care – nu neg – îl așteptai de pe la jumătatea spectacolului, dar tot te surprinde că nu poate fi evitat în niciun fel. 

Și-atunci, la ce mai e bună speranța…? Ar trebui să o lași pe Agnes să te convingă de puterea ei. 

👉 Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok

Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 📨 Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.

Fotografii – deschidere și din articol: Andrei Gîndac


Lasă un comentariu