O comedie de acțiune SF care nu se ia prea în serios, care îmbrățișează bombasticul și comercialul cinematografiei americane, și vorbește despre iubire și ratare? Nu sună a filmul preferat al Oscarurilor. Și, totuși…
Everything Everywhere All At Once nu pare chiar momeală de Best Picture la Oscaruri. Academia nu prea premiază filme la care se râde, probabil din preconcepția că, nefiind destul de serioase, n-au cum să fie nici monumente de actorie, sau să prezinte vreo estetică inedită, sau să fi fost filmate cu migală. Astfel, un film care transformă gloanțe în googly eyes à la Matrix, un film care împarte aproximativ aceeași filozofie despre multiversuri cu Marvel, și care bifează aberație după aberație, chiar dacă o face cu atâta inventivitate și zvâc, nu pare neapărat un pariu câștigător.
Și tocmai, ca wildcard, underdog și sfidare declarată a probabilităților, cu un feel-good inevitabil și o introspecție atât de simplă și de universală (și atât de duioasă) asupra existenței noastre, pleacă acasă cu șapte Oscaruri: Best Motion Picture, Best Achievement in Directing, Best Original Screenplay, Best Achievement in Film Editing și cele trei roluri de interpretare pentru Michelle Yeoh (cea mai bună actriță în rol principal), Jamie Lee Curtis (cea mai bună actriță în rol secundar) și Ke Huy Quan (cel mai bun actor în rol secundar).
La prima vedere, nu are cu nimic mai mult decât oricare alt film aventuros și comic hollywoodian. Și tocmai, pentru că nu își propune să fie neapărat diferit, ci înglobează cu autenticitate gustul publicului, maximalismul stilistic, rapiditatea epocii și o bucățică de suflet nemijlocit de camere de filmare. Practic, ce face Everything Everywhere All At Once este să eleveze rețeta (direct la tine în spălătorie, accesibil și uman).
Filmul, cu regia și scenariul semnate de Daniel Kwan & Daniel Scheinert, bifează multe dintre căsuțele diversității: cu o protagonistă asiatică de 60 de ani, despre un cuplu de imigranți din clasa mijlocie în pragul divorțului, în care una dintre forțele antagonice principale este că o mamă nu acceptă până la capăt sexualitatea fiicei sale.
Cu toate acestea, miezul Everything Everywhere All At Once este atât de puțin agendă politică (și ce dacă ar fi, oricum?) și atât de mult o poveste originală despre rostul nostru pe planeta asta, despre cum nimic nu contează, despre cum totul și orice contează, despre iubire și umanitate și indulgență, despre potențiale irosite, și șanse ratate, și toate alegerile care ne fac pe fiecare dintre noi să fim noi. Abordează teme socio-politice cu delicatețe, printr-un filtru strict umanist, si firesc, și bun. Și oferă, chiar și pentru puritanii cinema-ului, unul din momentele acelea rare în care lucrurile au sens, așezare și armonie în tot acel haos science fiction.
Este un film care știe să fie comercial în felurile în care îi prinde bine să fie comercial. Nu îi este teamă de ridicol, este asumat în toate referințele pop. Mai mult, inserează inclusiv o secvență de patru minute în care, în universul respectiv, mama și fiica sunt două pietre la marginea unei prăpastii, în completă liniște, în care dialogul (intens, emoționant, cu multă tensiune) este strict din subtitrări. Cu câte ceva pentru toată lumea, multicultural și insightful, povestea livrează și cantitativ, și calitativ.
În mod real, Everything Everywhere All At Once face satira a 100 de lucruri pe minut, cu o capacitate tranșantă fină care vine din atenție pentru natura umană, pentru cultura pop, pentru internet și pentru timpul în care ne aflăm. De la început până la capăt, face dovada unui film sassy, ascuțit și lumesc, care jonglează cu clișeele, le folosește intenționat (și, uneori, subversiv) și – deși este atât de simplu în concluzii și morale – nu se lasă să fie previzibil nicio clipă.
Pe parcursul a doar două ore, reușește să comprime o poveste despre salturile între universuri, 3-4 variațiuni bine definite ale aceleiași idile romantice, mult umor (inclusiv de gag, inclusiv abstract, asezonat cu ridicol din plin), cel puțin două doctrine filozofice, o dramă intergenerațională pe trei straturi, un strigăt de ajutor și, apoi, acceptarea unei existențe guvernate de taxe, de spălat rufe și de mediocritate & o odă la adresa iubirii de mamă.
În plus, mesajul rezonează profund cu toți oamenii de pe pământ. Invariabil te pune pe gânduri; te face să te simți important și, în același timp, reconfortant de neimportant. Romantizează banalitatea vieții, face ca eșecul să nu mai fie așa o piatră de moară de cărat cu tine. Îți arată că lucrurile nu sunt așa de serioase, că micile gesturi de bunătate sau de omenie, pe care le găsești la orice colț de bloc, sunt fundamentul existenței noastre. Că poți să greșești, că iubirea este imperfectă și tot ce contează, că putem să fim puțin mai relaxați și mai toleranți, că fiecare avem oameni care sunt mai importanți pentru noi decât toate universurile la un loc.
Că până și într-o lume în care avem crenvurști în loc de degete, sunt atât de multe lucruri pe care le putem iubi unii la ceilalți. Că până și într-un univers paralel în care totul a mers ca pe roate și suntem faimoși și bogați, există o parte care tânjește la cele mai simple lucruri.
Mă bucur mult că suntem în universul în care un film realmente pozitiv și nepretențios ia cu asalt Premiile Academiei în așa mare fel. Din punct de vedere al hype-ului, al bum-ului creativ și al tonului, pare că Everything Everywhere All At Once este momentul.
