Chiar dacă îți place sau nu rozul, „Barbie” (r. Greta Gerwig) este un fenomen cinematografic și social în plină desfășurare, o scrisoare de dragoste pentru copilărie și mame, pentru femininate și pentru întortocheata și paradoxala umanitate.
Înainte să vorbim serios despre „Barbie”, va trebui să ne descălțăm de elitisme cinefile și de preconcepții despre tot ce e roz, să conștientizăm că alăturarea cu Oppenheimer este doar o campanie de marketing comună, nu o competiție, sau comparație, sau alegere pe care trebuie să o facem. Mi se pare important să vorbim despre „Barbie” atât la nivel de fenomen, cât și de produs artistic.
În primul rând, este fenomenală legătura creată pe nevăzute între „Barbie” și cei care vin să vadă „Barbie”. E emoționant să vezi atâtea persoane adulte care își revendică sensibilitatea, se îmbracă în roz, ca la resurecția fetițeniei pierdute, și transformă mersul la cinema într-un scurt moment de celebrare cu dress code.
Și devine un eveniment: ieri ne jucam împreună cu păpuși pe păturica din fața blocului, și astăzi mergem, după programul de la muncă, tot împreună, la „Barbie”. Am crescut și, în același timp, nu atât de mult. De aia e o parte atât de importantă Barbie, mai ales în cultura noastră de mileniali și gen Z-iști care au prins, sub pomul de Crăciun, ani la rând, aceste păpuși, de cele mai multe ori blonde.
Altfel, cutia cu reclamații cu un B roz în cursiv pe ea dă pe afară din două mari considerente: pe de-o parte, se reproșează acid că ar fi un manifest feminist (ca și cum ăsta ar fi cel mai rău lucru pentru noile generații), respectiv un film mainstream cu un discurs politic 101, neasumat și simplist, luat din prefața la „Feminism for Dummies”. Așadar, prea mult și insuficient în același timp.
Un film feminist nu trebuie neapărat să fie curiculă de masterat în studii de gen. E valid și fără.
Nefeminiștii se sperie de turnura oarecum progresistă pe care o are un film de comedie cheeky despre o păpușă care a redefinit concepte ca independență și ambiție feminină, feminiștii zic „nu e suficient”. Paradoxul filmului, despre standardele imposibile și contradictorii la care sunt supuse femeile, se aplică și în cazul proiecției. Nu poți să fii un film hiper-popular și de succes, pentru mase, PG-13, fără să ți se ceară să fii și o (bruscă și, în multe cazuri, nedorită) lecție de intersecționalitate, și protest virulent împotriva inegalității de gen.
Dar spectatorul trebuie provocat, iar Barbie o face. O face inclusiv prin tot sclipiciul, prin tot empowermentul roz, prin coregrafii studiate și superbe, muzică generatoare de comic subversiv și clișee moderne de masculinitate demonstrativă și nesigură pe sine.
Îndrăznesc să zic că avem mai mare nevoie de un film comercial care să vorbească la prima mână despre dezechilibrul dintre genuri – mai subtil zilele astea, dar, tocmai, mai ușor de mușamalizat. Barbie este un megafon universal, cu rezonanțele și limitările lui, și-ar fi păcat să nu fie folosit în sensul cel mai extins, În plus, chiar și fără să se afunde în furie și teorie, filmul rămâne, de la prima șuviță până în vârful tocului, inteligibil, emoționant și nelipsit de pastile care, tocmai, anticipă un discurs mult mai profund, la care știi că Greta Gerwig – dacă ai urmărit-o puțin – excelează.
Tocmai, ocolind tezismul, filmul se adresează, larg și general, celor care nu se topesc (încă) după feminism. Și este important să ajungem și acolo.
Și este important să avem artă pentru fete, nepretențioasă dar profundă, amuzantă (în principal prin satiră și metaforă) și wholesome. Toată vâlva asta în jurul „Barbie” este entuziasmul pe care l-am reprimat, fiecare dintre noi, pe la 10 ani, când ne-am declarat-forțat un pic prea mari să ne mai jucăm cu păpuși. Este nostalgie pentru copilărie, o perioadă mai veselă și mai puțin complicată, în care probabil că râdeam mai mult și mai nestingherit.
Este reprezentare, pentru că „Barbie” apasă toate butoanele feminității (* în sens ne-roz, ne-sexy; în sensul experiențelor unei persoane de sex feminin). În fapt, este o odă pentru mame și fiice, pentru fete tinere care încep să se descopere în toată complexitatea lor.
And now, for the plot
Barbie și Ken pășesc, pe role și în outfit-uri funky asortate, în lumea reală. E important, inițiatic, și o metaforă ascuțită pentru finalul copilăriei. Ca niște puști de 12 ani în pragul pubertății, iau primul puls al societății, și se ciocnesc pentru prima oară – în funcție de gen – de minimizare sau de respect.
Atât de simplu și de clar o exprimă: un băiat tânăr învață că are lumea la picioare și că poate face orice; o fată tânără se împiedică de fluierături, luată peste picior inclusiv de alte fete tinere. Tot idealismul lui Barbie (și al preadolescentelor în general) pălește cu o palmă peste fund. Dintr-o dată, nu mai este ea, figura asta sclipitoare care poate să facă orice. Dintr-o dată, toată greutatea lumii îi cade pe umeri și învață lacrimile, și învață suferința și nedreptatea.
Filmul „Barbie” nu are vreo agendă tezistă. Poate duce în tezism în cazul în care nu te regăsești personal (fiecare cu self-awareness-ul și experiențele lui formatoare, nu zic…). Dar, de fapt, rezumă experiența de a crește și de a învăța să fii om într-o societate imperfectă, imprevizibilă și uneori aspră.
Vorbește frumos și nestingherit între prăpastia dintre fete și băieți atunci când încep să se facă mari. Despre entitlementul ereditar masculin, despre zbaterea în a demonstra duritate și testosteron, despre presiunea excesivă pusă pe umeri de băiat, presiune care se transformă în furie și frustrare neinspirat direcționată.
Fără să vrea și fără să știe, Ken colonizează lumea lui Barbie, o revendică abuziv și o acaparează. Le vrăjește pe celelalte păpuși cu constructe de gen care le îmbracă în haine de menajeră și, before you know it, președinta Barbieland începe să le servească, spălată pe creier și fără imunitate pentru un discurs opresiv, bere pe plajă. Și, culmea, că Ken nu este răufăcătorul. Ken este prietenul lui Barbie, un himbo senin ca un Golden Retriever și un tip solar, beachy. Ken este victima presiunilor sociale, dar de alt tip, întrucât Ken crede că este luat drept aliat, drept complice al patriarhatului (uf! Ce să faci, am zis și cuvântul roșu!).
Estetic, vorbim despre convenție la superlativ. Păpușă fiind la origini, Barbie bea dintr-un pahar gol, își face duș fără apă, mașina ei se conduce singură, iar valurile mării sunt 2D. Atunci când face accident cu mașina, mașina sare în aer ca și cum niște mâini de fetiță, invizibile, o coordonează, o învârte în aer și, mai apoi, o așază atent înapoi pe pământ. Tot decorul de film este pliabil, desenat, în stil de casă de păpuși. Barbie calcă pe abțibildul cu apă strălucitoare de piscină. Barbie are mereu (până la probă contrarie) tălpile modelate după toți pantofii cu toc pe care îi poartă.
Dialogul din prima parte a filmului, felul în care păpușile se poartă și se distrează par transcrise mot-a-mot din jocul unor fetițe, ceea ce dă tonul universului. La înălțime sunt și costumele propuse în abundență – de inspirație din păpuși Mattel de colecție, sofisticate și recognoscibile totodată.
Și toate sunt Barbie, și există o Barbie pentru toate. Barbie fiziciană, Barbie doamna președinte, Barbie doctoriță, Barbie scriitoare, Barbie mamă, Barbie judecătoare, dar și a noastră clasică și neîmpovărată de titluri Barbie stereotipică. Și este rezonant și plin de semnificații că protagonista noastră nu este vreo Barbie excepțională, definită de o carieră impresionantă, pentru că Barbie ne spune că poți fi orice, dar că valoarea ta intrinsecă nu vine din măreție sau din reușite ieșite din comun.
Pop culture & satiră
Deși adâncită în convenție, vocea „Barbie” rămâne surprinzător de lucidă și de ancorată în prezentul cotidian. Dând coate abile și pline de farmec, în Barbieland au DVD cu „The Godfather”, iar toți Ken-ii se transformă în film bros care explică ce a făcut Francis Ford Coppola ca și cum ar fi ceva greu de înțeles sau abstract. Se vorbește și despre cultul bărbaților tineri indisponibili emoționali, sau care vor să își etaleze nonșalanța (dusă spre indiferență) în relațiile cu iubitele lor. Și despre relațiile complicate, aproape de ură, dintre mame și fiice. Și despre cum și mamele sunt, la rândul lor, doar niște fete care au crescut puțin mai mult.
Pe alocuri virează în documentar (pentru o mai bună înțelegere a fenomenului) și în demonstrativ; dar facilitatea și lejeritatea nu sunt crime, nici măcar în cinema. Narațiunea este întrebuințată isteț, și chiar sparge cel de-al patrulea perete, subliniind ceva la care toți ne gândeam: cât de absurd și de real este că până și o femeie care arată cum arată Margot Robbie – că până și păpușa Barbie însăși – este bântuită de nesiguranțe și de stimă de sine scăzută.
Din gura lui Margot Robbie ies uneori fraze eseiste, care pun punctul pe i cu dexteritate de chirurg și care fac dovada acelui feminism elevat care, chipurile, îi lipsește filmului Gretei Gerwig. Se râde cu gura până la urechi de Barbie a noastră, atât de preocupată și de deprimată că are celulită (și o înțelegi, și înțelegi și de ce îngrijorarea ei/ noastră este ridicolă).
Aceste caricaturizări nu sunt din superficialitate. Să te preocupe cum arăți, cum ești perceput/ă nu este o insultă. Nici de bărbați nu se face mișto nemilos (nu mai mult decât se râde în general de natura umană în orice altă comedie). Tocmai, râdem de felurile în care ne îngenunchează, ne limitează și ne transformă în clișee normele sociale restrictive. Îngrădirile de exprimare. Constructele de gen. Știți voi.
„Barbie” a supărat din acest punct de vedere doar pentru că a atins câțiva nervi (prea) sensibili.
Nici nu mai vorbim despre cum întregul film este o inversare de roluri declarată: femeile sunt acum pilonii principali ai societății și rolurile principale, de acțiune ale filmului, iar bărbații sunt side-kicks, dependenți de atenția și validarea Barbiilor. De ce? Pentru că așa e în Barbieland. Pentru că este un univers și un film în special pentru fete și femei (meritat).
Cu atâta blândețe este tratat Ken din scriitură, în ciuda momentului lui de berserk patriarhal (ups, am zis-o din nou). Atât de duios începe să se descopere, să afle că este destul de bun, și propria sa persoană, și că valoarea și stima lui de sine nu depind de felul în care Barbie îl privește. Ar vrea femeile bidimensionale din filme preponderent masculine să primească atâta candoare, achitare și înțelegere.
Dar, hei, nu poți să mulțumești pe toată lumea. Însă filmul „Barbie” a mulțumit generații întregi de fete și femei și, cu siguranță, o cantitate semnificativă de băieți și bărbați pentru care toată lumea asta în care trăim nu e neapărat un război al sexelor.
