Dacă nu obișnuiești să mergi la teatru pentru că ai impresia (adesea adevărată) că este învechit, uite o listă care contrazice acest lucru & te trimite exact la spectacolele care o să miște ceva în tine. Ia-le ca excepții care confirmă regula, if you will.
Să fii critic de teatru din generația Z (chiar eu, subsemnata) vine cu o contradicție direcțională, mai ales pentru că înțeleg de ce oamenii de vârsta mea (și puțin mai mici, și puțin mai mari) nu gustă mersul la teatru decât dacă fac ei înșiși parte din vreo trupă de liceu sau dacă i-au târât părinții prin săli de spectacol când erau mai mici. Și știu și resimt argumentele și de-o parte, și de cealaltă. Teatrul mă plictisește și iubesc teatrul – atât de simplu este. Și acum explic.
Ce stă între teatru și publicul tânăr este, la bază, comoditatea și expresivitatea mai convingătoare, adesea mai subtilă a cinematografiei, capacitatea de atenție total decimată (courtesy of Tik Tok & co.) și câteva preconcepții bățoase, înrudite cu elitismul și cu închipuiala. Iar, de cealaltă parte a baricadei, ce-i oprește pe colegii mei de generație (și nu numai) din a face un cult din mersul la teatru este că spectacolele au tendința să fie bătrânicioase, să se adreseze unui public obosit și clasicizat și să nu fie foarte ancorate în actualitate.
#notallperformances
#notallperformances, aș spune eu, dar e dificil să faci demonstrația necesității unei arte care, în proporție covârșitoare, este, totuși, pe moarte. Până nimeresc ăștia tineri la un spectacol care să surprindă esența teatrului, trebuie să facă la maratoane prin tot acest praf. Este un test de anduranță pe care spectatorii care n-au prins teatrul în era lui de glorie, când nu era mereu ceva de văzut la televizor, nu au de ce să îl suporte. Merg la teatru și nu-mi place; prin urmare, nu mai merg la teatru.
Acum, eu pot s-o dau la înaintare cu motivul pentru care teatrul poate fi deștept, necesar și mai inspirațional decât ronțăitul de floricele în fața unui ecran plat. N-o să mă credeți, dar pot, și nici nu trebuie să încalec pe calul alb al poshness-ului, sau să fac pe intelectuala. Simbolurile și codurile gestice și estetice din teatru (anume exact ceea ce-l oprește din a fi la fel de credibil vizual și de palpabil ca un film, fie el până și SF) sunt interpretabile. Sunt ale tale să le descifrezi, să le corelezi, să te gândești la ele. Un spectacol bun de teatru îți pune întrebări care nu au un singur răspuns corect, se joacă cu sugestia și cu mijloace mai mult sau mai puțin abstractizate, îți dă un mic suspans al acum-ului și al aici-ului. Poate fi un puzzle care respiră la câțiva metri de tine.
Șpilul e să te prindă
Șpilul e să te prindă convenția spectacolului, și apoi e foarte vizibil tot ce încerc eu să spun. Dacă montarea e suficient de deșteaptă cât să-ți arunce cârligul și să te intereseze, să privești teatru cere un cu totul alt grad de empatie și de transpunere față de un film bun. Să se întâmple în fața ochilor tăi ceva de care îți pasă, în aerul pe care îl respiri și tu, și actorii, are un farmec de neimaginat. Dacă ai și noroc de actori reușiți, sub egida unei îndrumări regizorale pertinentă și chiar inventivă, să vezi emoție nemijlocită devine dezarmant.
Stând pe scândura asta foarte subțire dintre predispozițiile generației mele și refuzurile teatrului de a păși cu încredere în 2022-2023 (mai mult din punct de vedere al abordărilor decât al mijloacelor spectaculare), mi-e greu să vă împac. Pot doar să arunc 3-4 nume de spectacole prin care am trecut anul ăsta și care mi-au dovedit puțin că n-am dreptate să acuz pe nimeni de irelevanță. Iată, așadar, nu 3, ci 4 titluri de spectacole la care nu numai că nu m-am plictisit (ceea ce rar mi-e dat, chiar dacă îmi place la teatru), dar care au trecut prin mine ca fulgerul, pe care le-aș revedea oricând cu real entuziasm, și cărora le mulțumesc că îmi amintesc, ocazional, de ce mai merg pe la teatru.
Aici este un colaj de momente care mi-au marcat anul din punct de vedere teatral, adunate din montări de peste tot din țară.
atmosfera de final a „Trei piese triste” la Teatrul Național Iași
Dacă ajungi prin zonă, spectacolul poem în regia lui Radu Afrim calibrează perfect suspansul și partea aceea din poezie care îți dă un pumn lăuntric. Nu numai că Naționalul din Iași are o trupă tânără foarte talentată (în frunte cu Ada Lupu, care devine realmente o actriță de referință), dar estetica din „Trei piese triste”, printre tapițerii scumpe, volane, broderii și un alb bolnăvicios, deschide poarta către un univers vizual atât de proaspăt și de interesant de navigat de pe margine, ca spectator (e și premiat pentru cea mai bună scenografie a anului în cadrul Galei Premiilor UNITER, Oscarurile noastre teatrale).
Intri într-o lume a ceții, a supranaturalului nearticulat, a’la Haunting of the Hill House, și a poeziei de pe filiera de fragilitate și incizie a Sylviei Plath, dacă ne permitem niște trimiteri din pop culture.
Momentul din final din „Trei piese triste”, o făclie de regret și umanitate, face ca fiorii de pe șira spinării să te bântuie mult după ce pleci din teatru. Cu mine au rămas și acum. Fără spoilere, pentru că merită descifrat și simțit de fiecare în parte, însă acest tip de teatru este argumentul perfect pentru unicitatea artei scenografice și a mijloacelor spectaculare.
P.S. N-am simțit atâta tensiune de film thriller, și n-am simțit atât de prezentă Moartea ca parte din distribuție în teatru niciodată.
Dan Pughineanu în „Opera de trei parale” la Teatrul Excelsior
O porție zdravănă de show brechtian, flamboaiant, sfidător de norme și muzical în cel mai departe de cringe fel posibil (dacă ai preconcepții față de lalala-uri). Un spectacol despre golani, care reușește să fie și show de cabaret, și protest-eseu politic despre criminalitate, existență, umanitate și ipocrizie. Cum? Flerul regizorului, coregrafului și scenografului Răzvan Mazilu, care regizează spectacole totale prin București deja de ani buni (și sunt de pus pe listă toate).
Ceea ce diferențiază această montare de celelalte „Opere de trei parale” este apariția unui personaj maestru de ceremonii, un bufon-divă cu tocuri imense, pe care l-au urcat pe Dan Pughineanu. Dan Pughineanu, actor al Teatrului Excelsior, face reală performanță și sclipește din toate punctele de vedere pe marginea celor întâmplate în poveste, într-un mix de volubilitate hollywoodiană și glam berlinez inedit.
Aici mergeți dacă vreți să vedeți teatru intensiv, care durează aproape 3 ore, și care face mare onoare artei spectacolului prin toate mijloacele întrebuințate.
estetica și mesajul din „E adevărat, e adevărat, e adevărat!” la Teatrul Act
Cea mai proaspătă premieră de la Teatrul Act este o odă feministă pentru dreptate, pentru artă și pentru umanitate. O punere în lumină a ororilor reale, consemnate de istoria unui sexism crunt, barbar și care încă seamănă cu unele dinamici din societatea din ziua de azi. În același timp, spune o poveste transcrisă mot-a-mot dintr-un proces controversat al peisajului artistic din Italia secolului al XVII-lea. Un pictor comisionat de Papa este acuzat că ar fi violat o tânără pictoriță, pe care nici dreptatea, nici familia bună din care provine, și nici cele mai articulate argumente nu o scutesc de batjocură, duble standarde și mutilare.
Chiar dacă sună a lecție de istorie sau tezism performativ, nu cade nicio clipă în niciuna dintre capcanele acestea, ci creează, prin intermediul a trei actrițe în plină înflorire, un argument imbatabil, lucid, clar și profund emoționant, la care vei vrea să mergi și a doua oară, poate cu toți prietenii tăi care încă au impresia că feminismul este atunci când arzi sutiene și urăști bărbați.
Și, mai mult, calitatea, intensitatea, și echilibrul dintre a te mișca și a te distra fac toate demonstrația unui teatru care n-are nevoie de decoruri sofisticate pentru a spune o poveste atât de palpabilă, de viscerală și de sticloasă.
povestea cu mama bolnavă din „câine cu om. câine fără om” la Teatrul Național Craiova
Spectacolul are în alcătuire multe scene fără legătură între ele, piese de puzzle care vorbesc în toate felurile despre dinamica dintre cel mai bun prieten al omului și cel mai bun prieten al celui mai bun prieten al omului. Unele merg spre feerie fantasy, altele cochetează cu parodia. Unele sunt file de jurnal, altele postări de blog, public service announcements sau strigăte din rărunchi. Uneori cinematografice, alteori schematice și abstracte, fac o suită de povești teatrale pe care orice iubitor de animale le va devora, în care se va regăsi și cu care se va amuza sau va suferi.
E rețetă sigură (că te gândești că lucrurile cu animale înduioșează mai repede pe oricine), dar nu este nimic safe la această montare, aducând exact perspectivele la care nu te aștepți. Iar dintre ele, cea care mi-a rămas carte de vizită este „Ochiuc”, scris de Dan Coman despre o mamă bătrână, care nu mai răspunde la stimuli exteriori, care doar mai clipește, dar care simte, ca ultimă declarație față de o lume de care este complet obosită, iubire pentru cățelușul ei.
Dacă nu sună suficient de bine, crede-mă, totuși, că este. Pentru că este de văzut și simțit, nu de descris.
Mai conține și: vampiri, o compoziție de vârstă în care superba actriță Tamara Popescu joacă (la 70 de ani) o preșcolară, bârfe mondene, o poveste rurală de mare intensitate, confesiuni de iubire și de dor și multă, multă dragoste pentru patrupezi
