Într-o inițiativă de a revaloriza neobișnuitul, CineMasca propune 14 proiecții de film în aer liber, menite să demonteze mitul că teatralitatea, elementele campy sau apelul la dispozitive cinematografice anti-canonice ar fi un indicator al unui film „prost”.
Fără atașamente față de premii sau nume vandabile, ci mai curând o căutare a specificității dincolo de formule familiare, programul CineMasca își ia ca punct de pornire mecanismele stilistice împrumutate între teatru și film pentru a stimula discuții și pofta de altceva, atât prin marile titluri camp din ultimii 80 de ani sau arthouse mai puțin la îndemână, cât și prin tehnicile experimentale în filmul documentar alăturate muzicii noise în România.
Anticipând deschiderea din 5 iunie cu „Beau travail” (1999, r. Claire Denis), l-am întrebat pe curatorul programului, criticul și istoricul de film Andrei Rus, unde tragi linia între un film „prost” și unul poate prea nișat, cum a decurs procesul de selecție, dincolo de propunerea intermedialității, dar și pe care dintre filmele proiectate le are mai aproape de suflet.
Cum se reflectă intenția de a demonta mitul că un „film teatral” este „un film prost” în selecția care va fi proiectată în cadrul CineMasca? Unde tragi linia între „prost gust” și camp, între o preluare ineficientă a dispozitivelor teatrale în film și intermedialitate ingenioasă sau între un joc „prea gros” pentru film și convenție asumată, etc. raportat la câteva exemple incluse în program?
Andrei Rus: În primul rând, sper să contribuim la demontarea acestui mit prin calitatea și ingeniozitatea propunerilor celor 14 filme incluse în program, care etalează tot felul de dispozitive teatrale, însă le integrează în structuri de sine stătătoare incitante. Nu toate au legături directe și vizibile cu teatrul sau artele performative, însă prin integrarea lor într-un astfel de proiect curatorial mi-am propus să ridicăm publicului care va veni să le vadă întrebări privind legitimitatea unei astfel de remarci foarte des vehiculate. Cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla, din acest punct de vedere, ar fi ca unii dintre spectatori, sesizând gradul de „teatralitate” a unora dintre filme, să realizeze că exact acest aspect le conferă, de multe ori, valoarea artistică și gradul de particularitate.
Referitor la granița dintre „prostul gust” și camp, mărturisesc că e o problemă care mă preocupă mai puțin în plan teoretic — deși recunosc că e un concept care a salvat de la uitare multe filme excentrice și subversive. Tocmai faptul că termenul de „camp” e atât de discutabil și descrie caracteristici pe care de multe ori le sesizează doar o parte mică a publicului, mă face să nu operez conștient cu el atunci când concep programe de filme. Însă dacă regret ceva e că, de data asta, nu am inclus suficiente filme de „prost gust”. Fiind primul program realizat în cadrul acestui proiect CineMasca, nu am avut curajul să merg foarte departe în propuneri care să deconcerteze un public ce abia acum se va forma în jurul locului și al propunerii curatoriale.
Sper ca la următorul program să îmi fac mai mult de cap și „prostul gust” și „campul” să se ivească mai des în filmele propuse. Însă dacă, printre cititorii voștri, sunt fani ai acestui gust estetic, cred că există totuși câteva filme care nu îi vor lăsa indiferenți — „Magnificent Sky”, „Jurnalul unei bețivane” sau „W.R. Misterele organismului”. Și, desigur, „Polyester”, cu diva camp Divine.
Exceptând comunicarea între cinema și teatru sau alte arte performative, ce altceva leagă selecția CineMasca, la nivel de recepție, abordare stilistică, subiect narativ, joc actoricesc etc.? Cum v-ați oprit pe aceste 14 filme realizate în ultimii 80 de ani?
A.R.: Ne-am propus realizarea unei selecții cât mai diverse, care să expliciteze din cât mai multe perspective și în cât mai multe feluri această intermedialitate. Așadar, ce le leagă sunt mai curând diversitatea și refuzul repetării anumitor dispozitive. Fiind primul program de filme al Teatrului Masca, mi s-a părut potrivit să pornim dialogul în jurul subiectului teatralitate/performativitate/cinema de la exemplificarea cât mai multor posibilități și maniere de intersecție.
În privința alegerii acestor 14 filme, e destul de complicat (poate imposibil) să explic exclusiv rațional de ce am exclus atât de multe alte posibilități din istoria cinemaului. Realizarea unei selecții e un proces în mare parte creativ, bazat pe tot ce ai acumulat până la acel moment, pe tot felul de intuiții și de asocieri, pe revederea anumitor filme, sau doar a anumitor fragmente, dar și pe căutarea unora noi, a unor descoperiri care să te stimuleze și pe tine, ca programator. Mi-am dorit sigur să fie filme stimulante, nu neapărat facile, dar nici extrem de greoaie, deoarece fiind proiecții nocturne în aer liber după zile ce se anunță toride cred că mintea și sensibilitatea noastră merită stimulate, dar și revigorate (căci nu cred că funcționează, în aceste condiții termice și de proiecție, la capacitatea lor maximă).
Ce mai pot adăuga e că au existat situații în care a trebuit să înlocuiesc anumite filme pe care nu le-am putut obține sub nicio formă de la distribuitori, cel mai important exemplu fiind „The Chelsea Girls”, al lui Andy Warhol, pe care a trebuit să îl înlocuiesc în ultimul moment cu mai accesibilul „Polyester”, al lui John Waters – ceea ce poate nu e atât de rău, la urma urmelor.
Parte din filmele proiectate nu s-au bucurat de o recunoaștere critică la momentul lansării sau au fost chiar marginalizate sub eticheta de „film prost” sau interzise de autorități. Cum se schimbă recepția asupra anumitor îndrăzneli nepotrivite perioadei sau asupra unor opțiuni stilistice nișate, în cazul acestor filme, odată revizitate din prezent?
A.R.: Nu știu la care dintre filme te referi când spui că au fost primite ca „filme proaste”, însă e cunoscut faptul că „W.R. Misterele organismului”, de pildă, realizat în fosta Iugoslavie de Dușan Makavejev, a stârnit un enorm scandal și a fost interzis la scurtă vreme după lansarea sa, cineastul fiind nevoit să emigreze pentru a-și continua cariera. Nici filmul lui Shuji Terayama, „Aruncați cărțile în aer, demonstrați pe străzi” nu avea cum să fie pe gustul autorităților japoneze, fiind un film politic contestatar, însă în contextul social și politic turbulent de la începutul anilor 1970 nu era o floare atât de rară în peisajul culturii japoneze.
Pe de altă parte, există în program filme care au obținut premii prestigioase și au fost și sunt răsfățate de critici („Dansând cu noaptea”, al lui Lars von Trier, „Narcis și Psyche”, al lui Gabor Body, care e considerat de mulți critici drept cel mai impresionant film maghiar al tuturor timpurilor, sau „Bună treabă/ Beau travail”, al lui Claire Denis, care a intrat de curând în top 10 al clasamentului revistei „Sight & Sound” cu cele mai bune filme ale tuturor timpurilor.)
Închei spunând că am inclus în program doar filme care mi se pare că rezistă bine și care au rămas cel puțin la fel de incitante și de moderne precum în momentul lansării. Nu sunt filme care să necesite vreo adaptare temporală sau istorică din partea celor care vor veni să le vadă, ar trebui să li se adreseze direct, de parcă ar fi realizate ieri – acesta a fost, de altfel, unul dintre pariurile curatoriale, vom vedea dacă așa vor sta lucrurile și în realitate.
Dincolo de valoarea cinematografică a filmelor din programul curatorial, poți să numești 1-2 personal favourite(s)? Ce le face să iasă în față, după propriul gust?
A.R.: E foarte dificil să aleg, deoarece chiar m-am răsfățat de data asta și am inclus foarte multe filme pe care le apreciez enorm și care au însemnat și înseamnă mult în devenirea mea. Dar dacă ar fi să mă joc puțin și să trișez față de mine, cred că aș alege „Iubire nebună”, al lui Jacques Rivette, pentru că îmi plac filmele foarte lungi și pentru că nu cred să mai fi fost proiectat anterior în România și „Aceleași întâmplări cu cântec”, al lui Alain Resnais, un musical pe cât de old school în plan narativ, pe atât de experimental în maniera de a integra spontan melodii franceze pop care au o legătură directă cu tribulațiile personajelor. Iar dintre filmele românești din program, sper că „Magnificent Sky” va trezi curiozitatea nu doar a celor pasionați de muzica protagoniștilor documentarului — Iancu Dumitrescu și Ana Maria Avram —, ci și pe a celor interesați de experimentul cinematografic. E o propunere estetică rarisimă în peisajul de la noi, îi doresc din suflet să își găsească măcar câțiva alți admiratori înfocați (în afară de mine).
Mai multe detalii despre CineMasca și programul complet, disponibile aici.
