Pe lângă cel mai fierbinte punct al mândriei noastre naționale, un reper mondial în sculptură și favoritul clasicizat al tuturor, Brâncuși este, cu mâinile lui esențializatoare și mintea brici, un murmur primar într-o formă profund modernistă. Și cu ocazia expoziției de la Timișoara, mai multe opere de-ale sale ca niciodată (la noi în țară) așteaptă, pulsează sub același acoperiș.
Perioada 30 septembrie 2023 – 28 ianuarie 2024 marchează cel mai așteptat eveniment al programului Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, mult vehiculata expoziție a lucrărilor lui Constantin Brâncuși, „Surse românești și perspective universale”. Într-o alăturare de opere provenite de la Muzeul Național de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris, Tate din Londra, Fundația Guggenheim, Muzeul Național de Artă din București, Muzeul de Artă din Craiova, și colecții private, se face sinteza unei mari forțe de creație la nivel internațional (gorjeanul nostru).
Ultima dată când s-a organizat în România o expoziție brâncușiană cu sculpturi aduse din străinătate a fost în 1970. În plin comunism, Constantin Brâncuși – un simbol al artistului român expatriat, care și-a schițat și construit succesul în Franța, la Paris – era expus, revendicat, importat din Statele Unite și din Franța. Presa culturală a vremii vuia (ca noi azi) de aprecieri unanime. Brâncuși este o parte atât de valoroasă și de acută a identității românești încât nu a fost renegat. Bine, prin anii ’50 s-a propus demolarea și topirea Coloanei Infinitului de la Târgu-Jiu, dar cam atât.
Tot Brâncuși s-a judecat cu autoritățile vamale din Statele Unite ale Americii, care au contestat accesul pe teritoriu al „Pasării în văzduh” sub pretextul că nu se califica drept „artă”. Călătorind pentru a fi expusă la New York, într-o expoziție curatoriată de Marcel Duchamp, lucrarea dinamică și făcută dintr-o curbă deschisă perfectă era prea abstractă, prea puțin pasăre în 1928. I s-au pus la îndoială semnificațiile: de ce este această elipsă considerată animal zburător? Brâncuși a câștigat.
Pe Brâncuși îl recunoști ușor drept cea mai casually cool persoană în seria de fotografii expuse la Timișoara. Și nu numai. Brâncuși a făcut din piatră o semnătură, cu un stil de sculptură modernistă unic și particular: minimalist, inocent, sever. Este un artist care simplifică în loc să încarce și, prin asta, încarcă de semnificații. Îl știi pe Brâncuși. Chiar dacă n-ai dat cu ochii de vreuna din operele sale încă, atunci când vei ajunge la expoziția din Timișoara, îți vei da seama. Îl știi pe Brâncuși; îl simți undeva.
Și dacă am văzut vreodată ceva special, făcut de o mână de om, dacă ar fi să numesc ceva care să fie și complet, și simplu până la ultimul radical, ar putea fi Brâncuși. Opera lui. Nu-mi plac afectele, pomii lăudați și preconcepțiile despre mărire; nu despre asta este vorba în expoziția „Surse românești și perspective universale”, și cu siguranță nu despre asta este vorba în piatra, lemnul, ghipsul și bronzul pe care Brâncuși l-a transformat în vibrație vie.
Magia se întâmplă observând detaliile – cele mai mici și mai dificil de perceput la prima vedere devenind reale revelații. Aforismul de căpătâi al sculpturii brâncușiene este, în cuvintele autorului, „Privește până vei vedea!” Și, dacă într-adevăr privești cu gând, vei înțelege și tăietura din care sângerează un ochi și un nas, și elementele nesculptate, și rotunjimile și colțurile, deopotrivă.
Dacă ar fi să pun degetul pe punctul în care reprezentarea conceptuală și sinceritatea brută stau în echilibru perfect în artă, aș atinge mâinile protagoniștilor din „Sărutul” (varianta cu domiciliul la Muzeul de Artă din Craiova). Aș aluneca pe sprâncenele Domnișoarei Pogany între curbele perfecte care îi conturează nasul, geometric, atât de satisfăcător de subțire. Între abstractizare și captare a substanței – exact a acelui element care face peștele pește, copilul copil și infinitul infinit – stau creațiile sale. Operele lui Brâncuși fac esențializarea perfectă; nu imită natura, ci imită spiritul nevorbit al naturii.
Schița pe care o face în marmură cu „Fragment de tors (Coapsa)”, redând fidel și succint cutele pe care le formează pielea în zona coapselor. Fără a fi o zonă a corpului uman cu valoare estetică unanim recunoscută, fără să intre în detaliile anatomiei, pliurile subtile nu pot să te trimită altundeva decât în continuarea șoldului. Atât de duioasă și de finită este sora mai scundă a Coloanei Infinitului, sculptată din lemn. Cu câtă măiestrie i-a făcut dalta pistrui și mici semne pe fața „Unei muze” (bucureșteancă de-a noastră), cu nasul ei aproape insesizabil. Fâșneț și dintr-o bucată, „Peștele” lui Brâncuși se bucură de aceeași aerodinamică, de aceeași energie interioară și, parcă, zbor pe care îl are „Pasărea în văzduh”. Amândoi sunt schița cea mai minimalistă, dar și cea mai senzorială a autorului.
Iar totul pulsează. Energia care radiază din aceste exponate, peste care se topește o lumină caldă și necruțător de lucidă, este atât de palpabilă încât, pe-alocuri, din cauza perspectivelor dinamice în care sunt surprinși subiecții, aceste sculpturi sunt mai mult artă performativă, mișcătoare decât plastică. Ele sunt captate într-un mic moment continuu, la o fracțiune de secundă de modificare, de evoluție. De aia par vii.
Cu suflu naiv, pe care îl contrează pragmatismul și formele incisive, ca în toate artele, Brâncuși jonglează cu contradicția. Însăși expoziția de la Timișoara, organizată la Muzeul Național de Artă Timișoara de acesta, de Fundația Art Encounters și de Institutul Francez din România, exploatează spațiul gol la fel cum pune în valoare operele; face uz de lumină și de întuneric, de distanțe și de colțuri. Ține întins un fir roșu al creațiilor lui Constantin Brâncuși de-a lungul vieții, așezându-le în juxtapunere, ba chiar și în dialog.
Sigur că este și hype-ul, însă acest tip de hype – un momentum nesfârșit în care ți se sudează din ce în ce mai strâns genialitatea – nu poate fi prefăcătorie. Nu toată lumea se preface că înțelege, se preface că vede hainele împăratului, iar în cazul Brâncuși, poți pune mâna pe material; el există. Dacă fotografiile nu conving, este pentru că sculptura nu este făcută pentru a fi fotografiată.
Despre sculptură – o artă atât de intimă cu spațiul ei, atât de nefotogenică pentru că 2D-ul o aplatizează și o condamnă la o singură perspectivă – este mai dificil să legi cuvinte, tocmai pentru că cuvintele sunt niște parametri ficși, deja știuți, greu de personalizat într-atât cât să vorbească de miezuri care se formează din fiecare lovitură subiectivă a daltei în parte.
Și altă calitate de-a sculpturii este că ea așteaptă. Și acestea așteaptă la Timișoara până pe 28 ianuarie, anul viitor. Și neapărat să nu aștepte în zadar.
