De ce se uită toată lumea la „Emily in Paris”

Sunt la mijlocul celui mai lejer, mai superficial și mai junk binge din viața mea și, în timp ce aștept să-mi încarce Netflix-ul următorul episod, am tupeul să mă întreb de ce s-ar uita cineva vreodată la Emily in Paris.

Nu te îngrijora, nu o să mă arunc în spoilere din noul sezon, ci o să abordez mai mult fenomenul per total. Leagă-te la șireturi și pregătește-te de un material nepretențios și care ocolește elitismul, că nu am pus pauză la maratonul de pelicule Fellini pentru Emily.

Emily in Paris este serialul perfect de urmărit în săptămâna no thoughts, brain-empty dintre Crăciun și Anul Nou, pentru că nu spune nimic, dă pe afară de clișee ușor recognoscibile și pe alocuri satisfăcătoare & estetica outfit-urilor este atât de încărcată, de vitalizată și de ridicolă încât îți scarpină o porțiune a creierului la care n-ajungi citind Kafka.

Practic, este McDonald’s-ul binging-ului de seriale, o plăcere vinovată care este mai puțin plăcere și mai mult curiozitate morbidă. În fapt, sunt pe jumătate sigură că este un experiment social, un limbo cinematografic de cât de jos poți să ajungi intenționat cu un produs de succes, și câte sezoane poți păcăli o lume întreagă să urmărească cel mai ignorant cultural, facil și lipsit de substanță, originalitate sau realism serial livrabil. A, da, culmea, toate aceste defecte constituie fix farmecul producției Netflix.

Pentru puțin context, Emily in Paris, ajuns săptămâna aceasta la sezonul 3, este Sex and The City-ul generației Z, urmărit ironic dar cu religiozitate de aberant de multă lume, în principal din cauza hype-ului și a tonului american fără pic de insight sau sensibilitate pentru alte culturi. Este atât de rău încât nu poți să-l lași, pe scurt.

Sigur, se marchează multe puncte prin Lily Collins, cu șarmul ei audrey-hepburnian și cu zâmbetul neobosit de fată americană neaoșă, ajunsă în capitala modei și a figurilor (zise perspectiva cronic americană a lui Darren Star, acest bărbat de 61 de ani care face seriale pentru adolescente, printre care se numără hit-uri absolute precum mai-sus-menționatul Sex and the City, sau 90210-ul original). Hainele sunt îndrăznețe și mențin un echilibru de hit & miss care potențează tocmai această estetică de caricatură a ambelor culturi: și americană, și franceză. Situațiile aduc vag aminte de rețeta de seriale Disney Channel, cu un ton asemănător, dar un subiect, culmea, mai neinteresant, dar care menționează sexul (dar tot pe limba unor puștoaice de 15 ani). Una peste alta, ingredientele sunt toate de proastă calitate, dar de consum în masă – deci iată de ce se uită tot Occidentul la Emily in Paris.

Fluent în controversă, Parisul lui Emily este plin de francezi exhibiționiști, fixați pe principii „de modă veche” cu tentă sexistă (ne spune firul narativ), toți foarte rafinați și foarte înțepați. Mai bifăm un britanic care urăște cultura franceză, plot-device amoros pentru ca Emily să se prindă că îl iubește pe francezul care e literalmente the guy next door. Prietena cea mai bună a protagonistei, originară din China, este prințesa secretă a imperiului fermoarelor, scoasă direct din Crazy Rich Asians – și absolut singurul personaj detașat puțin de stereotipuri culturale pentru a evita orice acuzație de rasism (pentru că sidekick-ul lui Emily înfruntă subversiv toate clișeele, forțat și aproape metodic).

Un alt personaj (care a apărut o singură dată, dar care mi se pare epitomul prejudecăților și al xenofobiei normalizate) notabil ar fi tipa ucraineancă pe care Emily o întâlnește la cursul ei de franceză 101. Această blondă superbă este, desigur, o imigrantă pungașă, care o obligă, practic, pe eroina noastră corectă politic să fure dintr-un magazin high fashion. Clasic Europa de Est, ce glumă potrivită și ce unică reprezentare atentă a culturii slave.

Însă nu are rost să te încrunți prea mult sau să iei prea în serios un serial care face bășcălie ieftină și neinformată de mai toate personajele. Povestea este o schiță atât de puerilă și de neverosimilă a dinamicilor interculturale (pentru că, dacă ar fi avut vreun strop de acuratețe, n-ar fi putut fi o comedie cu ochi de căprioară, cu episoade de 26 de minute și drame cu băieții), încât nici nu poți să ai pretenții de mai mult.

Serialul este amuzant, dar niciodată din cauza glumelor voite din scenariu, ci pentru că înglobează atâtea stereotipuri (pe de-o parte și pe alta) și este atât de îngroșată discrepanța culturală încât catchphrase-ul glumei este mai mult execuția atât de săracă cu duhul și totuși lavish din punct de vedere al ținutelor. Contrastul intrigă și automat vrei să vezi mai mult. Episoadele de 20 de minute (ish) curg fără să te solicite și te simți bine în acest vârtej de viață glam, așteptări nerealiste din partea unui job în marketing & soluții miraculoase, aproape basmice prin care Emilia noastră răzbate.

Profund de prost gust în ciuda a tot acel full-on Chanel sau a paradei de genți Prada, dar aspirațional din cel mai superficial punct de vedere posibil, Emily in Paris elevează visul american și îl trimite în deplasare, construind un alt produs de mare succes: visul american abroad. Happy ending-ul european. Cum se văd lucrurile dintr-o lentilă made in the US, și fără prea mare documentare (și e inedit).

Funcționează exact ca cel mai catchy și lipsit de semnificație cântec pop, funcționează ca fast fashion-ul, ca trendurile de pe Tik Tok și ca toate celelalte mizerii pe care le consumăm pe bandă rulantă pentru că sunt foarte low maintenance. Și cu cât te enervează mai tare, cu atât ajunge mai aproape de tine, cu atât vrei să vezi mai mult. Doamnelor și domnilor, pop culture în forma sa cea mai letală: Emily in Paris.

Și da, normal că o să mă uit la tot, chiar dacă mi-am zis, și când am terminat primul sezon, și când l-am terminat pe al doilea, că sper sincer să nu îl mai continue și că a fost suficient.