În anticiparea Festivalului Filmului European, am vorbit cu Cătălin Olaru despre particularitățile lungmetrajelor proiectat în cadrul ediției #28, cât și despre propunerile atipice din cinematografia europeană recentă, proiectate acum și în București.
Timp de o săptămână de filme predominant arthouse – dintre care filme despre muncitori care se răzbună prin ritualuri oculte, după ce rămân șomeri în urma incendierii singurei fabrici din oraș (Working class goes to hell), adaptarea autobiografiei actorului german Joachim Meyerhoff, crescut între pereții unui spital psihiatric (When Will It Be Again Like It Never Was Before) sau scurtmetrajele BAFTA indisponibile în online – FFE înseamnă un survol asupra aparițiilor din circuitul festivalier internațional. Nepretențioase și în același timp o alternativă vibrantă pentru producțiile mainstream, selecția de anul acesta vine ca o gură de aer pentru spectatori nefamiliarizați cu vocile creative europene și cinefili nișați deopotrivă.
Dintre filmele selecționate pentru cea de-a 28-a ediție a Festivalului Filmului European, care dintre filme ai spune că vorbesc cel mai bine despre un specific local nefamiliar nouă și în ce fel?
Mai toate filmele din selecția festivalului conțin realități, gânduri și stări în care mai curând să ne regăsim. Un cadru doar în aparență familiar îl descoperim, însă, în „Atlantic Bar”. În măsura în care ea mai există, combinația dintre cafenea și bar de proximitate îndeplinește multe funcții în România, dar pe cele de epicentru al cartierului și liant social, nu. Stăpânim admirabil obiceiul consumului, dar nu și pe cel al conversației: taifasul care unește, purtat mereu la aceeași masă, în același local fără fasoane, e ceva ce ne lipsește. Jinduim la instituția franceză a cozeriei cotidiene mulțumită acestui film prezentat în premieră la Cannes, în cadrul mereu provocatoarei competiții ACID.
O bună parte din selecție de anul acesta pare să vină cu ficționalizări/documentări ale vieții comunităților izolate, precum angajații la groapa de gunoi de la periferia Belgradului („Oameni-Sticlă”) sau cu coming of age-uri, precum „Cum să faci sex”, despre excesele făcute într-o primă vacanță ca adolescentă. Au fost niște căutări predominante în filmele primite sau le-ați selectat pentru acea diversitate europeană de care e preocupat festivalul?
„Mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut?”, cam asta e singura întrebare obligatorie cu care se confruntă spectatorii care intră în sala de cinema, neîmpovărați de gândul că, la finalul vizionării, îi așteaptă o sarcină (aceea de a scrie o recenzie) sau o alegere (de a selecționa sau nu filmul). Simplificând, poziția unui director artistic nu e radical diferită, doar răspunsul se cuvine să fie mai elaborat. Întâmplarea face că preferințele mele acoperă un areal extins, drept urmare, nimic nu e exclus din capul locului. Dimpotrivă, nu m-am ferit de situațiile în care mai multe filme au personaje similare, tratează aceeași temă sau se desfășoară în același cadru. Două exemple: atât „Cum să faci sex” / „How to Have Sex” , cât și „Animal” sunt punctate vizual de neonul insulelor grecești, asediate de turiști britanici care-și doresc seri niciodată altfel decât animate, deci depind de animatori. La polul opus, atât „Paradisul în flăcări” / „Paradiset brinner”, cât și „Plouă în casă” / „Il pleut dans la maison” au în centru adolescenți care trebuie să descopere propriile lor strategii de supraviețuire, pe un teren de joc înclinat, la baza căruia se află.
De ce fel de preconcepții despre filmele europene ți s-a întâmplat până acum să te lovești și ce filme din selecția actuală crezi că ar fi un contra-argument bun pentru ele?
Când faci ceva rar, tentația să generalizezi e mare. Sigur că un film de consum te și consumă puțin, dacă nu deloc. Filmul european, pe de altă parte, reclamă o atenție exclusivă și vine însoțit de efecte secundare: opiniile sunt făcute pentru a fi confirmate, iar acesta e doar unul din motivele pentru care filmul european are un prost renume.
Însă „complicat” nu e întotdeauna un lucru rău, „plictisitor” e o etichetă subiectivă, iar punerea pe gânduri e o operațiune onorabilă, oricât ar fi ea de agasantă pe termen scurt. Un bun argument îl constituie „Acțiune directă” / „Direct Action”, un film care descrie o situație complicată: planurile autorităților franceze de a construi un aeroport internațional și modul în care acesta ar fi afectat ecosistemele locale. Plictisitor cu siguranță e: minute în șir (din cele peste trei ore și jumătate ale filmului) îi vedem pe eco-activiști smulgând buruieni. Dar la final, căpătăm ceva (în orice caz, altceva decât o gratificație de moment). Printre altele, suntem obligați să evaluăm propria noastră poziție față de decizia politică, în general. Gândirea critică e o zone à defendre în sine în acest film.
Într-un top personal, care ar fi trei proiecții pe care le-ai revedea în cadrul festivalului și de ce?
Nu doar aș revedea, ci cu certitudine chiar o să revăd la festival „Vise plăcute” / „Sweet Dreams”, pentru modul în care îmbracă subtextul anticolonialist în imagini de o picturalitate tulburătoare (și în același timp, măcar din când în când, de un umor nebun). Cel puțin după știrea mea, documentarul „Oamenii-sticlă” / „Bottlemen” e prima sursă de imagini filmice care transformă o biată mașină de gunoi într-o navă-amiral (drept urmare, n-ar fi de mirare dacă o parte din spectatori ar acuza o stare de vertij). Câștigător al premiului cel mare la San Sebastián, „Cornul de secară” / „O corno” relatează un episod cu valențe universale din istoria nu tocmai recentă a Spaniei. Cum ne raportăm la corpul unei femei? Între 1971 și 2024, diferența nu e atât de mare precum s-ar zice. Le-aș revedea și recomanda pe fiecare dintre ele.
Mai multe detalii și programul complet FFE aici.
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
