Se apropie vertiginos cea de-a 18-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Independent UNDERCLOUD, între 18 septembrie și 5 octombrie, în multiple spații de pe Calea Griviței.
Pentru comunitatea pasionaților de teatru curajos, cu apetit pentru experiment, nu cred că există motiv mai mare de entuziasm și nerăbdare decât acest festival, așa că am fost foarte bucuros să pot sta de vorbă cu creatorii unora dintre spectacolele din programul acestei ediții. Prima persoană care mi-a răspuns la întrebări a fost Cristina Tudor, scenarista și performera spectacolului „Smaranda” – o explorare a sensibilității hrănite în familie și a modului în care conexiunile acestea intime devin o lentilă prin care se configurează conexiunile cu lumea largă. Iată conversația noastră:
Mircea Laslo: „Smaranda” este un al treilea spectacol inspirat de istoria personală a familiei tale. Spune-ne puțin despre această trilogie (alături de „Generații – Moștenirea Tăcută” și de „Lia & Dor”). Care este punctul din poveste din care se trage „Smaranda”. Cele trei sunt aranjate cronologic, sau după o logică mai personală?
Cristina Tudor: Seria funcționează, într-adevăr, cronologic. Ar putea fi experimentată ca întreg, dar spectacolele au sens, fiecare pe cont propriu. Identitatea fiecăruia este dată de procesul pe care l-am parcurs în creație alături de colegii mei, fără de care aceste spectacole nu ar fi așa cum sunt.
Ideea acestei trilogii a apărut în 2019, cu lucrarea mea de disertație. Îmi doream mult să „împletesc” poveștile de viață ale bunicilor mei cu elemente de basm. Deși seria este cronologică, procesul de creație a fost ceva mai îmbârligat. Primul scenariu care a apărut, a fost al doilea din serie, „Lia & Dor”, în toamna anului 2019, la Vancouver, alături de colegii mei minunați din K.I.A. Productions: Keltie Forsyth (regizoare) și Alexander Forsyth (actor). Această lucrare spune povestea unei fete care parcurge o călătorie de maturizare, în care se confruntă, nu doar cu creaturi fantastice, cât şi cu adevăruri inconfortabile din trecutul familiei sale. Spectacolul a fost selectat să parcurgă cinci festivaluri din circuitul CAFF (Canadian Association of Fringe Festivals) în vara anului 2020, dar știm cu toții ce s-a întâmplat în 2020. Din fericire, când a venit pandemia, eu eram acasă, îmi vizitam părinții înainte de „marele turneu”. Vizita s-a extins pentru încă 3 ani, și sinceră să fiu, oricât de greu și incert ar fi fost acel moment, mă bucur că am avut acel răgaz.
În 2020 am scris „Generații – Moștenirea Tăcută”, primul scenariu din trilogie, care se concentrează pe poveștile străbunicilor mei și pe capacitatea lor de a „trăi” pe deplin, în circumstanțe ce îi forțau să „supraviețuiască” doar. Cu acest spectacol am umblat din 2021 până în 2023, prin țară, urmând harta familiei mele și ținând ateliere de scriere intuitivă și spus povești pentru familiile din comunitățile în care am călătorit. Acest demers este foarte important pentru mine, întrucât am vrut să prilejuiesc un cadru pentru conexiune și descoperire a unor resurse ce leagă generații și comunități întregi: experiențele, care devin povești, care la rândul lor creează apartenență și sens. „Generații” a deschis o ușă pentru demersurile mele creative și este un spectacol de care îmi este foarte dor și pe care visez să îl readuc pe scene curând.
Am plecat la drum cu „Lia & Dor” în 2023. Cu experiența dobândită între timp, am reconfigurat scenariul, am făcut măști și păpuși, am dansat, am fost la festivaluri în Canada, am luat premii, am trecut printr-un minunat proces artistic, din care am învățat și mai mult și am pus bazele unui al doilea turneu, care a avut loc în 2024. Sunt realmente mândră de acest spectacol și recunoscătoare întregii echipe care a muncit ca acesta să devină realitate.
„Smaranda” a apărut din nevoia mea de a vorbi despre câteva persoane din familia mea, ale căror povești îmi evocă un anume tip de trăire interioară. Dacă în „Generații” vedem un copil care își întreabă părinții despre străbunici, iar în „Lia & Dor” experimentăm un drum inițiatic al unei tinere ce părăsește adolescența, atunci „Smaranda” ar însuma aspirațiile mele asupra a ceea ce înseamnă să devii adult, în adevăratul sens al cuvântului. Este o lucrare în care, deși mă folosesc în continuare de memorie, o plasez într-un spațiu contemporan, tangibil, imediat și poate mai apropiat sensibilității generației mele.
Mircea Laslo: Am constatat de-a lungul timpului că multe spectacole propun interactivitatea cu publicul mai degrabă ca pe un soi de scamatorie, în care actorii și regizorul speră tocmai ca publicul să interacționeze într-un anume fel. Și e de înțeles, până la urmă: „râdem, glumim, dar în incintă!”. Dar simt că în „Smaranda” cauți reacții profunde, sincere, nu vrei să pui publicul pe șine, ci să-l ții de mână. Cum resimți acest proces?
Cristina Tudor: Firesc. Caut să atrag atenția asupra acelor momente care în economia vieții noastre poate nu cântăresc foarte mult, dar care sunt esențiale, căci construiesc materialul percepției noastre, calitatea conexiunii cu propriile trăiri și a relațiilor cu lumea înconjurătoare și cu oamenii din jur. O strângere de mână, din partea unui om la care țin, este spectaculoasă, prin prisma trăirilor pe care mi le provoacă. Ce te face să te simți viu, prezent, relevant? Ce vis ți-a rămas în minte în ultimele luni? Ce miros îți descrie copilăria? Care este coloana sonoră a celei mai recente îndrăgostiri? Ce ți-ai dori să faci pentru bunicii care te-au crescut? Cum împaci gânduri contradictorii?
Acestea sunt experiențele noastre, ale tuturor. Eu le esențializez pe ale mele și invit publicul să le contemple pe ale sale.
Mircea Laslo: Spectacolul vorbește despre un proces de regăsire a sensului propriei sensibilități, care este la rândul ei sursa ultimă a spectacolului! Nu te rătăcești în această sală de oglinzi interioare? Cum faci să compartimentalizezi lucrurile și să lași loc și intervenției publicului?
Cristina Tudor: Sensibilitatea este canalul nostru de comunicare cu toate acele elemente pe care le-am enumerat mai sus. De multe ori este portretizată cu o conotație negativă sau cu un element de risc; presupune că suntem mai ușor de rănit, sau deconectați de realitate pentru că ne pierdem în propriile trăiri. Eu văd lucrurile în nuanțe diferite. Pentru mine, sensibilitatea este o lentilă ce îmi revelează lumi: pe a mea, pe cea care mă înconjoară și pe ale oamenilor cu care interacționez. Nu mă rătăcesc, pentru că este însăși busola mea. În spectacol plimb publicul prin poveștile mele și – sper eu – le ofer spațiu de a le căuta pe ale lor.
Mircea Laslo: Ai scris și joci în acest spectacol, dar regizoarea este Corina Andrian, iar spectacolul în ansamblu se simte clar ca o colaborare interdisciplinară. Ai simțit că e nevoie să „predai frâiele”, sau l-ai conceput ca un efort colectiv de la bun început?
Cristina Tudor: Am simțit de la bun început nevoia de a lucra împreună cu alți artiști în acest proces. Pe Corina o știu de mulți ani și mă simt privilegiată să lucrez cu o asemenea artistă. Ea este, de altfel, și regizoarea spectacolului „Generații – Moștenirea Tăcută”. Am scris primul draft al spectacolului „Lia & Dor” la ea pe covor. Înțelege cum îmi gândesc lucrările, sau dacă nu o face din prima, are enorm de multă răbdare și curiozitate să descopere. Fiind un spectacol atât de intim, m-am îndreptat către ea cu toată încrederea. Corina are un mod special de a filtra lumea prin propria sa percepție artistică; dacă vedeți trailerul spectacolului, spectacolul în sine, sau orice altă lucrare a ei (vă rog!), veți înțelege la ce mă refer. Există o compatibilitate în nevoia noastră comună de a pune în prim-plan experiențele esențiale vieții. Ceea ce ne diferențiază – și generează complementaritate în creațiile pe care le realizăm împreună – este limbajul său vizual. Are un fel al ei de a organiza elementele cu care lucrează, rezultatul fiind unul magnetic. În lumea plină de sclipici în care trăim, ce ne subțiază de la o secundă la alta capacitatea de a ne concentra, conecta și experimenta lucruri în profunzimea lor, un artist precum Corina este o gură de aer proaspăt. Dar hei, eu sunt subiectivă, hai la spectacol.
Mircea Laslo: Există ceva care duce cu gândul la sfera terapiei în descrierea spectacolului „Smaranda”. Crezi în acest rol terapeutic al artei? Asupra cui se răsfrânge acest efect mai cu seamă – asupra ta, sau asupra publicului?
Cristina Tudor: Nu sunt terapeut, și nu pretind să fac asta…dar:
Cred cu tărie că lucrurile frumoase ne fac bine (un apus la mare, o seară la foc, un dans cu omul drag la 2 dimineața). Cred că suntem în căutare compulsivă de povești, de la cărțile cu care adormeam în copilărie, până la reel-urile pe care le consumăm acum. Mai cred că poveștile și arta au o forță colosală de a ne aduce împreună și de a topi diferențele dintre noi, prin ceea ce împărtășim atunci când le experimentăm. Avem nevoie de artă, fie că o conștientizăm sau nu. Spunea un sociolog că asta se vede în toate lucrurile cu care ne umplem viața, fără să „avem nevoie”, dar fără de care nu am fi noi înșine: de la modul în care ne aranjăm masa, până la playlisturile pe care le compilăm.
În ceea ce privește interacțiunea cu publicul, pentru mine este, în mod clar, un schimb, un flux de experiențe irepetabile, care ne modifică. Niciunii nu ieșim dintr-un spectacol simțindu-ne la fel ca atunci când am intrat: nici eu și – sper că – nici ei.
Terapeutic? Îndrăznesc să zic da, pentru că am auzit terapeuți spunând (mult mai nuanțat decât mine) că acele experiențe care ne oferă sentimentele că suntem vii, că aparținem și că avem sens, aduc într-o mai mică sau mai mare măsură alinare. Arta face asta.
Mircea Laslo: Cine este Smaranda? De ce ai dorit să facem cunoștință cu ea prin spectacolul tău?
Cristina Tudor: Smaranda a fost bunica din partea tatălui meu; o femeie cu care am împărtășit o conexiune deosebită, cu care am petrecut foarte mult timp și pe care mi-aș fi dorit să o fi cunoscut mai bine. Viața ei a fost cel puțin interesantă. S-a stins când eu eram plecată la facultate și când percepția mea asupra ei era, încă, cea din copilărie. Mi-aș fi dorit să-i pot pune mai multe întrebări, adult fiind. Deși nu este singura despre care vorbesc în acest spectacol, modul în care încerc să-i recuperez memoria este compatibil cu căutarea mea de a înțelege lucruri despre lume prin intermediul acestor povești de familie. Ea este punctul de convergență al unor interacțiuni esențiale din viața mea: cu străbunicii, cu alte figuri din familia noastră extinsă, ce apar în acest spectacol. Pe lângă asta, copilăria în preajma ei mi-a modelat percepția asupra lumii, deci mi s-a părut firesc să-i dedic acest spectacol.
Vreau ca lumea să o cunoască, nu doar prin povestea sa, ci prin procesul de introspecție pe care mi l-a generat trecerea ei prin această lume. Publicul se poate conecta la asta sau nu, dar sunt convinsă că avem cu toții căutări și experiențe ce își pot găsi ecou în poveștile celorlalți. Aceasta este una dintre ele. Eu o spun prin teatru, poezie, dans și muzică și îi invit pe spectatori să le găsească pe ale lor.
Mircea Laslo: Dansul și coregrafia sunt elemente foarte importante din spectacol. Ai avut această viziune asupra corpului în mișcare de când scriai scenariul, sau s-a revelat pe parcurs? Cum s-a înfiripat și cum a decurs colaborarea cu George Alexandru Pleșca?
Cristina Tudor: Da, am scris dansând. Pentru draftul final al scenariului am fost plecată într-o rezidență la Vancouver, unde mi s-a oferit un spațiu multidisciplinar în care să creez. Am scris scenariul pe podeaua unui studio de dans. Când mă simțeam derutată, începeam să mă mișc. Mișcându-mă, îmi veneau idei cu privire la scenariu și mă întorceam astfel, la scris. Știam deja că vreau să lucrez cu Corina și, vorbind despre montare, am fost amândouă de acord că este vital să avem un coregraf alături de noi în proces.
La George am ajuns relativ ușor, pentru că frecventez constant platforma educațională a prietenilor de la Contemporary Creative Dreamers, în care el activează (recomand cu toată căldura, au creat o comunitate minunată pentru oamenii interesați de mișcare). Corina mai colaborase cu el în trecut, eu îi admiram spectacolele și mergând la atelierele lui, mă gândeam: „aceasta este dinamica de care am nevoie pentru Smaranda”. Atât ca performer, cât și în calitate de coregraf, George pare să dețină o sursă inepuizabilă de mijloace, limbaje și idei. Este ludic, se adaptează foarte repede contextului creativ în care lucrează, și în cazul „Smarandei”, la propunerile sau chiar obstacolele ce apăreau pe parcurs. Simt că învăț foarte mult de la el cu fiecare întâlnire creativă. În cazul acestui spectacol mi-a dat instrumentele prin care să pot spune aceste povești, dar mi-a oferit și provocări utile, care să mă ajute să descopăr mijloace proprii de expresie. Toate acestea, fără să lezeze în vreun moment spiritul a ceea ce mi-am dorit de la bun început să comunic.
Mircea Laslo: Nu mai puțin importante sunt și luminile – crează o atmosferă fantastică și contribuie enorm la dinamismul spectacolelor. Cum a găsit Miruna Croitoru luminile unui spațiu emoțional atât de intim, dezvăluit în spectacol? Cum ați împăcat spațiul liniștit și pașnic al Parfumeriei cu această viziune atât de tensionată și de dramatică?
Cristina Tudor: Miruna continuă să mă impresioneze cu fiecare colaborare a noastră. A găsit echilibrul perfect între configurația minunatei Case Kerim (multe mulțumiri gazdelor noastre de la Hearth, pe această cale, căci nu se putea fără ele) și identitatea vizuală a acestui spectacol. Cu doar două reflectoare și o consolă pe care o operează manual (la FIECARE reprezentație), Miruna creează intimitate, expectativă, dramatism, delicatețe, frig și căldură într-o oră de spectacol. Dacă m-aș scoate din scenă și aș privi doar tranzițiile dintre situațiile de lumini aș avea deja o poveste. Cum face asta? Miruna este un artist cu o inteligență remarcabilă, cu o formare multidisciplinară impresionantă și cu un simț fenomenal al plasării unui concept în spațiu, creând dimensiuni palpabile prin lumină. Nu a fost nevoie să vorbim foarte mult. S-a așezat la consolă cu textul în față și într-o comunicare foarte eficientă cu noi, a creat.
Mircea Laslo: Ai scris nu demult într-o postare de Instagram un text foarte frumos, poetic, despre Casa Kerim. Însă la Festivalul UNDERCLOUD veți juca spectacolul „Smaranda” la Grivița Creative Corner. Cum simți că va influența această schimbare de spațiu reprezentația?
Cristina Tudor: Am scris „Smaranda” cu Parfumeria în minte. Ca atare, acolo este „acasă”. Cu toate acestea, am ridicat spectacolul cu gândul de a-l duce prin lume. Tot ce poate fi considerat „decor” încape pe bancheta din spate a unei mașini mici. În martie, l-am jucat într-o șură din Vârteju, la amiază, și a fost deosebit de frumos. Sunt convinsă că fiecare spațiu în care călătorește activează noi valențe de expresivitate ale spectacolului, îmbogățindu-l astfel. Sunt sincer entuziasmată să îl aduc în fața publicului UNDERCLOUD.
Spectacolul „Smaranda” va fi jucat joi, 25 septembrie, la Grivița Creative Corner. Biletele sunt disponibile aici și costă 50 de lei. Programul complet al festivalului, cu harta locațiilor și o sumedenie de informații suplimentare sunt disponibile pe site-ul oficial UNDERCLOUD.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
4 Comentariu