L-am cunoscut pe Sașa anul trecut, vizitând expoziția Ghizunariu la Muzeul Național al Țăranului Român, prin care el a deschis ușa spre o poveste uimitoare, plină de mister, de polenizare culturală încrucișată, de meșteșug, de tradiții în rivalitate și de muzică, toate focalizate în jurul cobzei și a „cobzăritului”.
Sașa se străduiește să definitiveze un dosar către UNESCO, pentru includerea acestui instrument și a poveștilor care-l înconjoară în Patrimoniul Imaterial al omenirii. Am vrut, ca atare, să-l mai descos puțin.
Mircea Laslo: Ți-ai dedicat mai bine de zece ani de pasiune cercetării cobzăritului și cobzei în sine, iar acum lucrezi la întocmirea unui dosar pentru înscrierea acestei expresii culturale în Patrimoniul Imaterial UNESCO. Simți că lucrezi contra-cronometru? Are Comitetul Interguvernamental al Convenției UNESCO un barem la care trebuie să te raportezi?
Sașa-Liviu Stoianovici: Acum vreo trei ani, după o perioadă serioasă de cercetare dusă până la obsesie, am pornit demersul de includere a cobzei și „cobzăritului” în UNESCO, iar acum lucrez realmente contra cronometru – dosarul trebuie să fie gata până la fínele acestei luni.
Da, Comitetul Interguvernamental al Convenției UNESCO din 2003 a enunțat o serie de direcții pe care eu și colegii din Grupul de lucru le urmăm și le respectăm.
Crezi că includerea pe această listă s-ar putea constitui într-un imbold de energie în evoluția acestei arte și a meșteșugului lutierilor care fac cobze, sau ar avea mai degrabă rolul unui instantaneu, funcția de conservare a unei istorii? Care e proporția?
Ceea ce îmi doresc este să infuzez cu energie meșteșugul cobzăritului – mă refer aici la interpretare, dar și la construirea instrumentului. De foarte multe ori am adus în discuție caracterul solar al cântatului la cobză, puterea conținută de acesta. Am conservat câte ceva din istoria cobzei, acum e momentul să mă concentrez pe prezent, dar și să trasez câteva linii de forță ale viitorului. Am ridicat deja semne de întrebare în diferite comunități rurale – oamenii și-au amintit ba de un unchi, ba de un bunic sau vecin care „băteau” cobza. Mi-au dat fotografii cu ansamblurile din trecutul recent, sfaturi, chiar corecturi când a venit vorba despre anumite informații legate de interpretare sau de construcție.
Te îngrijorează posibilitatea apariției unei mentalități restrictive când vine vorba de cobză și de cobzărit, odată ce tradiția ar fi inclusă pe lista UNESCO a patrimoniului imaterial? În ce măsură s-ar limita o evoluție a construcției cobzei, sau a tehnicilor interpretative în acest caz? Se poate ajunge la „cobză – produs cu denumire de origine controlată” vs. instrument cu corzi „spumant”, dacă îmi permiți jocul de cuvinte?
Apariția unei mentalități restrictive în ce privește cobza este acum cea mai mică grijă a mea. Serios, „Poliția cobzei”? Mă pune pe gînduri mai degrabă discursul protocronist despre o cobză milenară, tracică ș.a.m.d. colportat de diverși indivizi care nu au prea mare legătură cu subiectul. Întâlnim, din cînd în cînd, povești despre un Orfeu cobzar-care-cânta-la-liră, un Orfeu care era „de-al nostru”, evident. Fundamental, niște enormități fără vreo fărâmă de acoperire științifică, dar care, din păcate, își găsesc loc în spațiul public.
Altfel, întotdeauna un cobzar care nu știe să cânte și solistic va insista (restrictiv) asupra caracterului eminamente ritmic și de acompaniament al instrumentului, pe cînd un solist se va bucura să-și exhibe talentul, vorbind nonșalant despre posibilitățile interpretative nebănuite ale cobzei. Unii vor pretinde (restrictiv) că stilul lor este cel „adevărat”, pe cînd alții se vor bucura de relativa diversitate a modalităților de a „bate” cobza.
Cu sau fără ideile fixe ascunse în fiecare dintre noi, îmi doresc foarte mult ca demersul pe care-l întreprind acum să fie scânteia care să ducă la o mai mare apropiere a publicului de cobză și chiar la o oarecare relaxare a acestuia – nu, cobza nu este acel instrument extrem de dificil, pe care doar o mână de aleși îl pot mânui, ci e o lăută populară care poate fi învățată și „bătută” de oricine, în grade diferite, desigur. Un instrument muzical specific unui areal cultural relativ restrâns, un instrument popular care are, desigur, regulile și capriciile sale.
Unde poate merge un lutier amator să învețe cum să construiască o cobză? Mai sunt meșteri în căutare de ucenici? Au apărut școli, sisteme mai oficiale? Există surse de documentare scrisă în acest sens?
Un lutier amator poate merge să învețe la un alt lutier, cu condiția ca acesta din urmă să construiască cobze. Meșterii noștri lucrează în general fără ucenici, din ce știu eu. Cei mai mulți lutieri din România se concentrează însă pe alte instrumente cu coarde, mai prețioase – viori, viole, lăute renascentiste sau baroce. În general, cobzele nu au fost niște instrumente foarte scumpe…
Mă gândesc acum că poate la fabrica „Hora” din Reghin ar putea un lutier începător să facă un stagiu de perfecționare și să învețe câte ceva despre cum se construiește o cobză.
În trupa ta, Balkan Taksim, subliniezi unicitatea și relevanța cobzei într-un context muzical modern. Sunt și alți artiști în România care explorează acest instrument, care îi susțin tradiția, artiști ca Tudor Gheorghe, Trei Parale și Bogdan-Simion Mihai. Există între voi o susținere, o camaraderie? Existența unei comunități de artiști contemporani care folosesc acest instrument e de ajutor în demersul tău la UNESCO?
Am introdus cobza în Balkan Taksim din dorința de a îmbogăți sunetul formației cu (încă) un glas arhaic. Pe alocuri semiacustică, alteori total electrică, interpretată uneori mai puțin „ortodox” decât în taraful tradițional, cobza aduce cu sine multe povești și timbralități care suscită interesul ascultătorilor. Îmi place să cred că interpretarea mea la acest instrument, chiar atunci când este dublată de sunete procesate și generate electronic, păstrează ceva din energia cobzarilor țărani. În fapt, de multe ori am simțit că există o zona comună între muzicile vechi de joc ale satului și anumite ramuri din muzica rock a ultimei jumătăți de secol.
Da, au existat și există artiști din afara lumii țărănești care au explorat și explorează acest instrument în diferite grade și moduri. Acum, sigur, e bine să avem în vedere că la cobză s-a cântat de sute de ani și în mediul urban, ea nu a aparținut doar muzicanților țărani. De aici și diferențele între stilurile de interpretare – orașul s-a rafinat mult mai devreme decât satul, care rămâne mai aspru, spre bucuria mea, până în ziua de azi.
Un anumit spirit de camaraderie sau cel puțin de respect mutual aș spune că există și e chiar frumos să fie așa. Mă gândesc acum doar la grupul „Trei Parale” – e greu să uiți că, după sălbăticia din România anilor ‘90, ei au fost printre primii care au pus în discuție (și au interpretat) muzica țărănească de la noi într-o cheie diferită de cea a ansamblurilor folclorice, îndepărtându-se așadar de uneori detestata „muzică populară” de la Radio-TV.
Am creat o comunitate virtuală de cobzari, ne întâlnim uneori în lumea reală. Cu siguranță, existența unor cobzari contemporani, „vechi” sau „moderni” e benefică, chiar și la UNESCO.
Ai mai subliniat cu alte ocazii unicitatea cobzei pentru spațiul Vechiului Regat. Dar harta geografică și culturală a României de acum nu se mai suprapune teritoriului principatelor din secolele XVII și XVIII. Există surse și tradiții legate de cobză în actuala Republica Moldova, în Basarabia Ucraineană, în Cadrilater?
Ce știm astăzi, pe baza documentelor istorice, este că, în mare parte, cu excepția zonei Brașovului (bine, poate a mai trecut ea și din Bucovina în Maramureș, cândva), doar Moldova și Țara Românească au avut parte de cobză. Dar, ne putem închipui, nici în aceste provincii cobza nu va fi fost prezentă chiar în fiecare sat sau târgușor. La fel cum nu în tot locul se găseau cimpoieri sau țambalagii. Sau scripcari. După cum obișnuiesc să subliniez de multe ori, istoria cobzei este una plină de mister.
În Republica Moldova, partenerul României în dosarul UNESCO, cobza trăiește, respiră și cântă. Este chiar studiată în mediul academic, spre deosebire de România, unde funcționează încă „furatul meseriei”.
Există o separare între tradițiile cobzărești și tehnicile de interpretare ale lăutarilor din orașe, față de cei din zonele rurale? În ce sens, care sunt aspectele care diferă și ce au în comun variațiunile?
Aș spune că, de ceva vreme, lucrurile-s oarecum amestecate, teoria muzicală a pătruns și în satele românești. În anumite zone rurale, până de curând, cobzarul „bătea” cobza fără a avea habar de note sau de acordaj; în anumite zone se foloseau, mult mai rar, doar corzile libere, fără să se prindă acorduri, mai ales în cazul cobzelor de hang. Astăzi, instrumentiștii „de școală veche” au rămas foarte puțini. Cei mai mulți au plecat spre alte lumi, ducând cu ei o atitudine artistică naivă care pe mine m-a fascinat dintotdeauna – de pildă, prindeau acorduri sau cântau în așa fel încât „să sune”, „să fie la ton”, „să meargă cu pașii” sau „cu vioara”. Și vorbesc aici de interpreți de înaltă clasă, cum era – uite – bădia Ursan, din Poiana Deleni. Mare cobzar!
Ar fi multe de povestit pe tema diferențelor dintre sat și oraș, în ce privește cobza, începând chiar cu acordarea instrumentului…
Una peste alta, cu anumite excepții, cobzarii din mediul rural, mai ales cei aflați departe de orașe, cântau după ureche, folosind stiluri, bătăi, „țiituri” moștenite sau „furate” de la înaintași ori de la alți lăutari. Acorduri mai simple, interpretări mai dure, bătrânești. Orașul, pe de altă parte, a însemnat și înseamnă școală, profesori, Ansamblu, Orchestră. Armonie mai multă, rafinament, alte rigori. Astfel, tehnicile de interpretare ale orășenilor sau orășenizaților, că-s de la Suceava, de la București ori Slatina diferă de cele ale cobzarilor rămași la sat. Foarte puțini, astăzi, cei din a doua categorie.
Când simți că s-a aflat acest patrimoniu în cel mai mare pericol? Cum și-a revenit?
Cine zice că și-a revenit? Rămâne între noi ce-ți spun, dar trăim încă vremuri de restriște. Acum 10-12 ani era însă și mai rău.
Spune-mi o anecdotă despre cobză, sau despre vreun cobzar vestit, care te-a încântat.
Anecdote care să mă fi încântat nu-mi prea amintesc. Dar aș putea să inventez câteva.
Ca poveste demnă de interes, pot menționa cum, după ce un interpret comanda o cobză, prin părțile Botoșanilor, de pildă, meșterul se punea pe treabă și, în aproximativ o săptămână, instrumentul era gata. Foarte rapid, aș zice, dat fiind că uneltele folosite erau rudimentare – vorbim de daltă, rindea, cuțit, rașpilă.
Care este în prezent modul prin care se transmite mai departe arta „bătutului” la cobză? Sunt aceste tehnici de interpretare cuprinse în partituri? Se pot scrie într-un sistem standardizat? Sau tot urechea e regină?
Tot modul de transmitere orală prevalează. Mai funcționează și „furtul”, persuasiunea. În acest moment, în spațiul nostru există două metode de cobză – cea clasică, deja veche, dar utilă, a lui Constantin Zamfir și Ion Zlotea și una extrem de nouă, a domnului Victor Botnaru, apărută la Chișinău. Ambele au importanța lor în actul de învățare, însă, finalmente, acesta se împlinește prin relația profesor-elev. În metodele amintite întâlnim explicații, partituri, indicații cu privire la modurile de armonizare, la baterea diferitelor ritmuri populare. Un profesor are rolul de a face aceste explicații mai ușoare, prin puterea exemplului. Să poți urmări pe viu cum se ține o bătaie la cobză este mult mai important, cred eu, prin comparație cu (doar) descifrarea unor explicații tipărite pe o hîrtie. Și, desigur, urechea este și va fi în continuare „regină”.
Pe mine m-a cuprins tare dorul de ceva ce nici nu prea am cunoscut. În fond, mă trag din Oradea, pe la noi cobza nu prea se face auzită (n-o fi având loc de vioara cu goarnă). Și totuși, amestecul acesta de poveste și mister care înconjoară instrumentul n-are cum să nu incite și să nu își facă loc în suflet, mai ales când e spus de un povestitor bun. Abia aștept să aud vești despre dosarul UNESCO al cobzei. Până atunci, l-am lăsat pe Sașa să se întoarcă la treabă.
Website oficial: https://mostmusic.eu/artists/balkan-taksim/
Facebook: https://www.facebook.com/BalkanTaksim/
Instagram: https://www.instagram.com/balkan.taksim/
YouTube: https://www.youtube.com/balkantaksim
Bandcamp: https://balkantaksim.bandcamp.com/
