Pe o pantă ascendentă a demersurilor artistice preocupate de artistul bun la toate, ca interpretul „boomist, luminist, mopist, măturist”, dar și de relația dintre ban și arta contemporană din scena locală, am deschis un dialog cu Tatiana Ernuțeanu despre deziluziile făcutului de bani și de credentials din scris.
Pe lângă publicarea a două volume de poezie, Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra (2020 – Ed. Eikon) și buletin de știri blues (2022 – Ed. Tracus Arte), despre bucătăria mică ca motiv de divorț, despre praful de pe rochia care ține minte o aproape-iubire și în esență, despre un preapllin emoțional, reacționar la fiecare relație pasageră sau intimitate uitată, Tatiana are și o latură de raisonneur pentru artistul independent, obligat să lucreze pe gratuități. Pornind de la o postare recentă despre în neregula de a trata actul creativ ca pe ceva ce nu cere compensații financiare, vorbește (mai în glumă, mai în serios) despre experiența primei ei publicări, despre banii care nu se fac din scris și despre cât de mult depinde un artist – de editură, de public, de promovare.
Cum ai ajuns să publici pentru prima oară și ce heads-ups ai da cuiva care își dorește să facă bani din scris în România?
First of all, din scris nu se fac bani, iar, dacă un om care pretinde că vrea să publice o face din această rațiune, i-aș sugera (căci eu sfaturi nu dau) să nu o facă. Nu pentru că nu e rentabil financiar, ci pentru că a scrie, în opinia mea, trebuie să derive din alt spectru, cel al simțurilor. Enfin, bani un scriitor poate face doar dacă are notorietate și apoi își deschide o crâșmă, spre exemplu. Va fi plin de lume care va veni în eventualitatea de a-l întâlni și de a-i strânge mâna. Nu cred că îi va cumpăra și cărțile, dar de mâncat o friptură la cârciuma domnului X, prozator remarcabil, o vor face. Cam așa văd eu lucrurile cu banii și scrisul. Sau își va deschide un hotel sau un spa sau devine vedeta unui post tv.
Revenind la începuturile mele, am să-ți spun că aveam manuscrisul primului volum Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra gata, dar și, alături de el, o mare neîncredere. Mi-am spus așa: îl voi trimite poetului meu preferat, Ioan Es Pop. Dacă lui îi va plăcea și va fi de acord să-mi ofere coperta IV, îl public. Dacă nu, înseamnă că ce scriu eu nu e poezie și nu-l voi publica. Pe poetul Ioan Es Pop nu-l cunoșteam, nu știam cum să-l găsesc. În fine, i-am scris pe contul de Fb, pe care dumnealui intra, aveam să aflu mai târziu, extrem de rar.
Mi-a răspuns la acel mesaj după ceva vreme spunându-mi că acceptă să citească manuscrisul, dar că nu-mi va oferi coperta IV decât dacă îi va plăcea ce scriu și că mă roagă să nu mă supăr. Am avut mari emoții în timpul ăsta al așteptării și într-o dimineață de ianuarie, mergeam spre bancă, țin minte cu fidelitate totul, am văzut mail-ul dumnealui. Îmi spunea că scriu poezie, una foarte bună și că da, coperta IV o va scrie cu plăcere. Așa a fost povestea primei publicări. Am ales atunci editura Eikon.
La cel de al doilea volum, Buletin de știri blues, apărut anul trecut la Tracus Arte, am mers cu multa încredere spre Teodor Dună, editorul acestui volum, un poet pe care îl apreciez foarte. Am avut la fel de mari emoții, pentru că Teodor este unul dintre cei mai exigenți oameni pe care îi cunosc. Și asta nu este părerea doar a mea, ci aceasta îi este „reputația”.
Cât de mult depinzi ca artist? Cât de comune sunt așteptările de pe a produce pe bandă rulantă, de a lucra pe degeaba sau de a trăi la standarde boeme?
Depind. Depind de tot, de context, de ignoranța, de indiferența oamenilor cu privire la arta, de mentalitate, de maniera în care oamenii percep un artist, un scriitor. Eu nu sunt un om pragmatic, deși aș putea părea acum, însă faptul că un artist este privit aici ca un supraom care se hrănește doar cu aprecieri și de la care nu te aștepți să-ți ceară bani pe ce face, ca și cum ar fi mai nobil decât oricine, dar și exonerat de facturi, rate sau mâncare mi se pare incredibil într-o epocă în care toată lumea vorbește despre deschidere și schimbare de paradigme și mentalități.
Am nenumărați prieteni muzicieni, artiști plastici, scriitori, dansatori care mi-au povestit (chestii trăite și de mine) cum au fost co-optati să vină la evenimentul x să susțină un performance, dar fără a fi plătiți, neexistând buget, însă spunându-li-se că vor primi expunere și mediatizare. Mă supără că nu suntem în rând cu contabilul, cu instalatorul, cu orice alt meseriaș pe care nici nu-ți trece prin cap să nu-l plătești. Înțeleg că aici e vorba de utilitar, însă respectul muncii ar trebui să fie același, indiferent de studii, de titulatură, de meserie, de, de, de. Dar nu aspectul financiar e singurul unghi din care putem vorbi despre raportul dintre public și artist. Putem vorbi, spre exemplu, despre lipsa efervescenței, despre publicul în număr mic de la vernisaje, despre cei câțiva oameni pe care îi întâlnești la o expoziție într-o galerie, despre felul în care ne raportam noi românii la arta contemporană.
View this post on Instagram
Știu, mi se va reproșa că idealizez Berlinul, însă este un exemplu de necontestat când vorbim despre scena liberă, despre felul în care orice formă de artă este primită cu deschidere și interes acolo, despre faptul că artiștii emergenți nu sunt defavorizați doar pentru că nu au consolidat un nume, despre faptul că există atâtea tipuri de galerii și de manifestări artistice, despre faptul că nu există exclusivități și că tocmai faptul că nu ești neaparat un nume consacrat stârnește curiozitatea și interesul. În plus, toate târgurile de acolo și piețele volante sunt pline de cumpărători care vor arta. Și nu doar in Berlin, ci și în toate marile capitale, există acest cult pentru a cumpăra și a dărui obiecte de artă contemporană, fie ele mai scumpe sau mai accesibile. Aici este exact pe dos. Toată lumea vrea produse mass market sau „luxury”. Firește că aici sunt și puține galerii sau spații care își asumă să expună un artist care nu are o diplomă de arte, deși are talent, sau un artist cu diplomă de arte, dar care n-a mai expus și tot așa.
După ce ai publicat deja două volume de poezie, ai spune că a devenit mai ușor să te susții ca artistă? În balanța dintre practic și satisfăcător financiar, cum te raportezi la lucrul cu editura/posibilitățile de a te auto-publica?
Nu-mi este ușor să mă susțin financiar. Nu cred că îi este vreunui scriitor sau vreunui artist în România la îndemână. Este dificil să educi un public larg să-și schimbe ideea despre cât de important este să-ți oferi emoții cumpărând o carte, un album foto, o lucrare de artă. Cât despre opțiunile: auto-publicare sau editură, există avantaje și dezavantaje, de nu știi ce să alegi, iar librăriile nu știu dacă vând autori auto-publicati. Depinde foarte mult și de ce gen de carte publici. Uite, dacă alegi să publici o carte de tip experimental, în care să ai și text poetic și poze, spre exemplu, cred că mai degrabă ar trebui sa mergi pe auto-publicare, însă vei avea problema distribuției.
Ai simțit vreodată presiunea de a-ți „compromite” textele pentru a place mai mult (publicului, unei edituri, cronicarilor)?
Nici prin cap nu mi-a trecut vreodată să scriu ca să plac, ca să am notorietate, ca să am cronici, ca să am bani, ca să se muleze pe ce o vrea publicul. Asta e poate singura mea calitate, am scris ca mine, fără să țin cont de curentul post-umanist la modă, fără să -mi creez o voce poetică, ce nu ar fi fost a mea, dar ar fi fost în ton cu cerințele, nu am împrumutat teme, nu mi-am propus nimic. Am scris doar ce am trăit, cum am simțit, așa cum a curs de la sine. Ah, și nici nu am trecut peste poeme sa le cosmetizez după scriere. Am scris și apoi le-am ales doar pe cele care mi-au plăcut, așa cum au ieșit din prima. Eu nu pot să înțeleg treaba asta cu esteticul în poezie, în literatură, în general, cu „să mai trec odată prin ele și să mai adaug un cuvânt, un epitet, acolo, o metaforă că dă bine, mai șterg puțin de aici, chiar dacă acolo era adevărul, mai pun ceva aici, că e prea patetic”.
View this post on Instagram
E ca și cum fac rabat de la ce simt, dar pun acolo ceva frumos, care să gâdile lumea, să fie dulce și impresionant, vădit impresionant. Din punctul meu de vedere, cel care face asta nu are vocație de scriitor, e un actor care joacă rolul unui scriitor. Eu nu consider poezia o formă neaparat de frumos, ci o formă de exprimare autentică a trăirilor. Cât despre cronicari, atenția pe care o acordă unui volum este fie din prietenie față de autor, și așa apare o cronică frumoasă, fie din ură față de autor, și așa apare o cronică nașpa. Extrem de puțini sunt cei care se apleacă asupra unei cărti și a unui autor, pur și simplu, mai cu seamă a unui tânăr debutant.
Din interacțiunea avută până acum cu cititorii, cui ai spune că îi vorbești cel mai bine? Te-ai gândit vreodată să te exprimi și într-un altfel de format artistic?
Nu mă pot plânge că nu am un public al meu. Am o comunitate de oameni care m-au descoperit și care au rezonat cu modul meu de exprimare atât liric, cât și vizual. Ce e îmbucurător este că această comunitate crește organic. Nu am postări sponsorizate, nu am avut niciodată, nu m-am auto-promovat agresiv. Cred despre acest public că este unul sensibil, cu fragilități și cu căutări, cu nesiguranțe și nevoi emoționale mari, așa cum sunt si eu. Altfel nu ne-ar fi unit nimic.
Mă exprim nu doar prin scris, ci și vizual. Spre exemplu, creez colaje-poetice analog. Sunt foarte mulți oameni care au cumpărat aceste colaje pentru ei sau pentru a le oferi celor dragi. Am fost foarte emoționată să primesc poze cu ele înrămate, de la cumparatori și să primesc mesaje extrem de sensibile, despre cum sunt percepute colajele pe care le realizez. Încerc să-mi pun toate trăirile în forme de exprimare pe care le găsesc potrivite, pentru a duce mesajul meu mai departe.
Acum o săptămână, am lansat pe Facebook și Instagram un proiect ce a derivat din experiența mea personală. Dă-mi mâinile tale calde este un set de cărți poștale ce conține 17 imagini (16 poze si un desen, făcute de mine) și reprezintă un limbaj al sensibilității, un manifest estetico-emoțional, un mesaj al solitudinii, prin intermediul obiectelor și al naturii. Aceste fotografii simbolice aparțin unor ani și etape de viață diferite, a căror unitate a fost și este singurătatea. Am ales cărțile poștale, ca un omagiu al bygone eras, cu scopul de a le reabilita farmecul. O lume uitată nu înseamnă că nu mai există. Acest demers se conturează în jurul indiferenței umane a epocii, care marginalizează, prin trasarea unor coordonate fixe, anumite categorii, condamnându-i, indirect, pe cei ce fac parte din ele, la singurătate și neîncredere. Pentru toți cei care vor să trimită acest mesaj lumii, am creat acest kit de profilaxie emoțională.
View this post on Instagram
Cât scrii și cât te promovezi?
Nu sunt un autor prolific. Nu scriu constant. Am perioade în care nu scriu un rând și perioade când scriu mult. Îmi respect nevoia interioară și, pentru că nu creez cu scopul cantitativ vreodată, îmi place să las lucrurile să vină firesc, în ritmul meu. De promovat o fac cu moderație, cât să dau de înțeles că exist. Deși sunt o tipă excesivă în foarte multe, când este vorba de expunerea mea, devin brusc foarte ponderată. Îmi face mult mai bine să fiu descoperită decât să am o atitudine asertivă.
