“Zbor deasupra unui cuib de cuci”, cel mai recent bestseller de la Nottara în regia lui Vlad Cristache, este o montare clasică a binecunoscutei povești despre viața într-un spital de psihiatrie ca paralelă cu lumea întreagă și modul în care definim normalitatea și ce se petrece dincolo de ea.
Este un spectacol care reușește să te țină în scaun vreme de trei ore, împărțit impecabil în două jumătăți pe care le resimți extrem de diferit, dacă prima jumătate este jovială și comică, în cea de-a doua atmosfera devine foarte apăsătoare, chiar tragică.
[The wake up call]
Prima parte spune povestea prieteniei care începe să se lege între McMurphy și ceilalți pacienți din spitalul de psihiatrie în care acesta ajunge, iar această primă parte îi aparține aproape cu totul lui Adrian Nicolae. El întrupează foarte bine imaginea combinatorului care încearcă să scape de închisoare printre crăpăturile sistemului, ajungând în fapt într-o situație mult mai complicată decât anticipa. Odată cu venirea lui, și celelalte personaje încep ușor-ușor să se trezească la viață pe măsură ce McMurphy începe să le strecoare în minte îndoiala în legătură cu propriile afecțiuni, precum și cu autoritatea cadrelor medicale și a tratamentelor aplicate de acestea.
[Muzica]
Paralela dintre spitalul de psihiatrie și lumea în care trăim și modul voluntar în care oamenii sunt dispuși să renunțe la libertatea lor începe să își facă loc printre scenele comice în timp ce pe fundal se aude o melodie (nu am reținut exact ce melodie este) ce pare menită să calmeze cu forța, să uniformizeze trăirile și personalitățile pacienților din clinică și să înfrâneze orice gânduri de răzvrătire împotriva unui sistem bine uns. Pacienții sunt blocați într-o non-existență, o stare nici de bine, nici de rău, într-o suspensie inanimată, o realitate în care fiecare dintre ei trebuie să înțeleagă că ce îi face diferiți de restul îi face inacceptabili și neadaptați la lumea reală, în care teoretic ar fi liberi să trăiască dacă nu ar fi convinși că nu ar putea supraviețui nici măcar o zi “afară”.
[Scenografia]
Este simplă și de efect. În spatele scenei/salonului se află cabina cadrelor medicale, separată de pacienții pe care nu încearcă nicio clipă să îi ajute, darămite să îi vindece, o altă lume carevasăzică normală, separată de ‘nebunie’ prin geamurile mari prin care îi privesc pe pacienți. Totuși, la final, această lume normală, separată, este și ea pătată de sânge nevinovat în numele păstrării balanței de putere și a status quo-ului (o observație aici: din cauza poziționării cabinei e poate bine de știut că scena cu pricina, destul de importantă în economia spectacolului, nu se vede de pe locurile aflate în lateralul dreapta al sălii).
[Sistemul]
Vedem sistemul menit să îi ajute pe pacienți făcând totul contrar acestui obiectiv și, pe măsură ce elementul subversiv McMurphy aduce în prim plan tehnicile meschine menite să mențină starea de fapt, încep să iasă mai întâi la iveală dorințe aparent nesemnificative, apoi totul se rostogololește ca un bulgăre de zăpadă amenințând însăși existența întregului angrenaj. Cine este sistemul, ce rol avem fiecare dintre noi în acest sistem este poate o întrebare de luat acasă, dacă până la urmă lucrurile s-au schimbat chiar atât de mult în ceea ce privește modul în care oamenii non-normativi sunt priviți astăzi.
[Oldies. But goldies?]
Actualul spectacol de la Nottara nu dezamăgește ca punere în scenă clasică. Spun clasică pentru că în afară de apariția unui laptop în cabina asistentelor nu am remarcat alte elemente care să mă ducă cu gândul la o viziune nouă, care să țină cont de realitățile trăite astăzi. Fără a fi un reproș, căci spectacolul spune povestea bine, cred că nu i-ar fi stricat un suflu proaspăt, un element suprinzător, mai adaptat la vremurile actuale, o vedere mai nuanțată a personajelor, rolurilor sexelor și întâmplărilor prin care acestea trec.
Mi-aș fi dorit ca o montare de anii 2020+ să forțeze puțin rolul surorii Ratched, cel al femeii dominatoare care îi castrează chimic pe bieții pacienți bărbați din spital și care trebuie până la urmă să fie suprimată, în timp ce McMurphy, un violator, este văzut în același rol de erou, iar faptul că era condamnat de a fi făcut sex cu o fată de 15 ani pare a fi trecut la fun facts despre afurisitul de McMurhpy.
Poate că într-o montare de anii 2024-2025 nurse Ratched nu mai trebuie să fie neapărat femeie (deja multe joburi de nurse sunt ocupate de bărbați oriunde în lume, chiar și în România) sau abordarea acestui rol poate fi diferită, eu una aș fi vrut să văd mai mult și din complexitatea unei personalități ca a lui McMurphy explorând bunul, răul și urâtul în locul glorificării absolute a acestui personaj.
Opțiunile pentru a aduce la lumină și alte valențe ale acestei povești la mai bine de 60 de ani de când a fost scrisă piesa sunt infinite, dar punerea în scenă curentă rămâne extrem de conectată la un mod conservator și sigur de a spune această poveste, ceea ce pare o oportunitate pierdută de a o aduce în zilele noastre și până la urmă care este rolul teatrului dacă nu să aducă în prezent povești vechi de zeci sau chiar sute de ani.
Totuși este un spectacol bun, clar o adiție foarte bună în programul Teatrului Nottara, care pare să își fi propus prin atragerea unor actori buni ai generației tinere să aducă un strop de suflu nou și o viziune mai aliniată cu anii 2020+. Este un spectacol de trecut pe lista de văzut, asta dacă reușiți să prindeți bilete, desigur.
Foto: Andrei Gîndac
*
👉 Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 📨 Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
