Între 23 iunie și 2 iulie, teatrul a invadat cetatea Sibiului odată cu FITS. De la performance-uri de dans sau experimentale, la titluri cu răsunet, spectacole studențești și show-uri stradale, s-a jucat peste tot, într-un ritm de sărbătoare.
De la conferințele matinale ținute zilnic în sala elegantă, cu ferestre lungi care dau spre frunzișul viu care înconjoară Filarmonica de Stat, la turele dus-întors făcute între Fabrica de Cultură și Teatrul Național „Radu Stanca” – ba nu, Teatrul Gong de data aceasta, de la spectacolele găzduite în cadrul Festivalului Universităților în Sala Cavas a Universității „Lucian Blaga”, pe stradă, între oameni, teatrul și-a făcut mulți prieteni la Sibiu în aceste 10 zile.
Cam așa sună maratonul de spectacole în toate formele, la toate vârstele artistice și cu mijloace care variază de la o scenă și câțiva actori buni, la drone, mii de led-uri & confetti în Piața Mare. Ediția aflată sub tematica miracolului a numărat evenimente mai multe și de pe un spectru mai larg ca niciodată, activă inclusiv în spațiul online.
Zilele de festival s-au scurs într-un iureș, precedându-se în flash-uri, oferind mereu alte activități. În mod evident, se naște o fugă din loc în loc dacă vrei să prinzi și Visul de la Reactor, jucat la Teatrul Gong până la 19.30, și, de la 20.00, Ultima cină, în regia lui Milo Rau, găzduit de Fabrica de Cultură, în sala în care de obicei se joacă Faust. FITS este despre anduranță, despre jonglatul cu titluri pe care vrei să le vezi de mult, sau pe care calculezi că nu vei mai avea ocazia să le vezi în alt context. Este despre întâlniri irepetabile, despre ocazii unice, despre poezia pe care o emană Sibiul zi de zi, propulsată, celebrată cu confetti, muzică, baloane colorate, acrobații și teatralitate.
Mai jos, ca jurnal de bord, câte ceva despre evenimentele pe care le-am prins, într-o trecere în revistă la fel de iute și de vioaie ca programul zilnic FITS. Cu de toate, despre de toate.
Faust sub clar de lună (one-man-show de Kazuyoshi Kushida) marchează o îmbinare neașteptată între o formă cât se poate de epicizată a teatrului și un lirism intrinsec, o poezie a karmei, cu un univers sonor ludic. Mitul occidental al lui Faust se întrepătrunde cu elemente anecdotice și parabole ale culturii japoneze într-un joc al umbrelor, printre măști festive de diavol, păpuși de lemn și un Faust aparent amnezic, care topește poveștile între ele, care păstrează doar amintirile.
Povestea prințesei deochiate pornește de la un scenariu semnat de Purcărete, de inspirație Kabuki, într-un schimb radical de perspectivă față de spectacolul văzut anterior. Într-o interpretare europeană, dozează ironia și auto-ironia, respectiv dragostea și sacrificiul.
Ora în care nu știam nimic unii de alții de la Teatrul Național „Radu Stanca” este pictură cu carne și citate stradale pe scenă. Spectacolul arată, fără să spună, o serie de adevăruri de coloratură urbană, din fină observație, fără să emită judecăți sau să caricaturizeze.
Punk Rock, una dintre cele mai recente premiere ale Teatrului Excelsior din capitală, este o odă cu două tăișuri dedicată muzicii britanice și tumultului adolescentin dus spre tragedie. ntens, agresiv ca bătutul în tobe și bine ancorat în esteticile chav, academia & teen angst.
Romeo și Julieta (tot TNRS) are ceva din irascibilitatea, din fușăreala și umorul tăios al unei după-amiezi pierdute pe TikTok. Romeo și Julieta dintr-o lume pițipoancă, superficială și grotescă își leagă inimile împreună la o țigară împărțită la colț de bloc, după cununie. Plăpândul și simplul n-au mai stat niciodată atât de aproape de stridență și de factorul de șoc.
Băieții de zinc emoționează fără să se ridice de la masă, într-un ciclu de o oră și jumătate de confesiuni de mame care și-au pierdut, într-un fel sau altul, băieții la război. Subiectul sângerează deschis, iar grupul de actrițe de la Bulandra conturează, în toate nuanțele sale, durerea și ura față de conflicte armate.
Dorian Gray (originar de la Burgtheater) este un one-man-show și multiple-screen-show în același timp, care spune, alegoric, o poveste despre vanitate și nemurire, despre mijloace tehnologice și intervenții estetice.
Trilogia belgrădeană, spectacol studențesc de la Facultatea „Ovidius” din Constanța, este un eseu înduioșător și subtil, despre iubire, despre trădare, despre concesii, despre încercări de a găsi fericirea ca imigrant de nevoie. În trei fire narative pe care le leagă doar Ana, cea care a rămas acasă, traversăm planeta din Cehia, în Australia și, mai apoi, în Statele Unite – unde a reușit fiecare să se refugieze, departe de război.
Livada de vișini este o dovadă minimalistă de teatralitate, fără decor, dar cu un joc scenic hipnotizant, în care personajele lui Cehov devin vișinii mult iubiți. Într-o atmosferă letargică, pasivă, îmbibată în suspans direcționat în gol, montarea face puntea dintre simbolism cehovian și absurdul speranței. O piesă a nostalgiei și un spectacol al lucrurilor care au fost cândva, dar care au fost, între timp, tăiate din rădăcini.
Visul montat la Reactor de creație și experiment nu exagerează nicio secundă situația abuzivă din facultățile de actorie din țară, redând fidel și cu colțuri ascuțite situații tragic de recognoscibile. Într-o structură spumoasă de musical, cele peste 2 ore trec pe nesimțite, cu inserții foarte deștepte din Visul unei nopți de vară, printre fum. „Maestrul nostru distruge când crede că creează.”
Faust: un tribut este o demonstrație pură de teatru Noh, inspirându-se de la povestea aceluiași pact cu diavolul. Devine inedit de urmărit felul în care o cultură atât de diferită prezintă alte priorități și accentuează alte nuanțe ale mitului lui Faust – unghiular, glacial, precis și cu încetinitorul, mizând pe un univers sonor care țintește direct spre spirit.
(Nu) e sfârșitul lumii, montat de Katie Mitchell la Schaubuhne, pornește într-un ritm tăios, care continuă să aducă argumente și să lipească împreună piese de puzzle. Ca o pancartă care apără în stradă planeta, care încearcă să schimbe ceva referitor la încălzirea globală, punerea în scenă adoptă, din lejeritate, un ton grav, o atitudine hotărâtă și, în final, întrebarea tranșantă: „Câte poți sacrifica?”
Credite foto: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu
