Despre influențe dincolo de literatură, mediul academic și ce altceva face Flo Popa când nu scrie poezie

Internetul e plin de poeme scrise de Flo Popa, dar cam sărăcuț cu informațiile personale. Știm că este născut cu Revoluția, în 1989 la Băicoi, Prahova. A debutat în 2013, locuiește în Florești și nu s-a obișnuit cu SEparat (nici nu cred că ai putea). Acum că toate astea au fost scrise, poate vorbim puțin și despre ceea ce nu se prea știe.

Am citit „Sutta” (OMG, 2024) și prin ea m-am reconectat la un tip de poezie pe care îl știam de mult, dar pe care nimeni nu-l mai reinterpretase încă. Interesant mi s-a părut că, deși între mine și Flo este o diferență considerabilă de ani, mărețul conflict dintre generații nu există pentru că, în fond, referințele culturale sunt similare pe alocuri (nu și cele din Star Trek, în cazul meu). „Sutta”, ca volum, s-a simțit foarte confortabilă pentru că aduce în discuție subiecte serioase, relevante, în formă fixă, dar cu foarte multă caterincă pop culture.  

Sînziana Mocanu: Hai să îți facem o introducere drăguță. Vorbește-mi despre parcursul tău academic (legenda urbană zice că nu ai terminat/nu ți-ai dat licența. Dacă e adevărat poate ne zici și de ce, ce nu ți-a plăcut la mediul universitar.

Flo Popa: Legenda – ca aproape fiecare legendă – are un sâmbure de adevăr: mi-am reluat studiile academice (Facultatea de Litere) după o lungă întrerupere, cred că aproape 12 ani; anul ăsta am încheiat anul III de studii, iar anul viitor nădăjduiesc să-mi dau licența și să închei acest lung story arc. Lumea era un loc mai puțin blând pentru mine în perioada aia (și cred că și în general: Youtube avea rezoluție maxim 360p, Taylor Swift suna încă extrem de country, începuse și o recesiune economică preview la ce se petrece acum), așa că am fost nevoit să-mi abandonez studiile întâi fiindcă familia nu mă mai putea susține financiar (am compensat asta cu un job part-time, dar nu a fost suficient) și apoi ca să îmi pot susține familia.

Au urmat niște ani destul de dificili și gri, cu job-uri random și multe lecții și skill-uri învățate pe cont propriu – dar sunt recunoscător, într-un sens, că am avut experiențele astea. Poate că spiritul autodidact pe care mi l-am format a întârziat cumva întoarcerea la învățământul formal – dar nu e vorba nicicum de o repulsie; din contră, am simțit lipsa atmosferei, a schimbului de idei, chiar și a evaluării (deși sesiune + job e killer combo), motiv pentru care m-am întors la alma mater. Altminteri, cred că sunt multe chestii pe care universitățile (și, în particular, facultățile de litere) le pot face mai bine – în primul rând prin felul în care se raportează la literatură: începând cu o mai mare deschidere spre pop culture (ca să evit termenul elitist “subcultură”), un pic mai mult respect față de surse când vine vorba de limitele interpretării, o bibliografie / unelte critice un pic mai recente și terminând prin implicarea / integrarea mai directă a scriitorilor (mulți ar fi bucuroși, dacă nu de o rezidență, măcar de oportunitatea de a vorbi despre meșteșugul lor – ceea ce ar fi poate mai onest decât cursurile de creative writing ținute uneori de non-writers). Aș mai adăuga la listă, însă trebuie să așteptați până după ce îmi dau licența.

 

S.M.: De unde a plecat pasiunea pentru poezie? În copilărie ai fost expus la ea? Cum a încolțit dorința de a scrie?

F.P.: Am fost tot timpul expus la poezie, măcar că nu în formele ei “clasice”; în copilărie se ducea o luptă între a-mi strecura la căpătâi Poesii de Eminescu și a mă învăța pe furiș toate rimele obscene tradiționale (încă îmi vestesc pauzele la toaletă cu pitpalac într-un copac și mă întreb ce-ar păți coana Mița pe o trotinetă electrică) ca să distrez masele. Apoi a venit poezia de stradă – până la punctul în care 20% din memoria mea internă sunt versuri de la Paraziții care au îmbătrânit oribil / versuri de la BUG Mafia care au îmbătrânit mai grațios; și apoi tone de versuri absurde și dark de piese metal care încep să aibă mai mult sens când le vezi în forma lor scrisă. Poate că mi-ar fi mai bine / ușor dacă aș putea să trag o linie clară, să văd diferențele (insurmontabile, cum le descriu unii) dintre cele de mai sus și “Poezia cu P mare”, însă nu am reușit asta niciodată; de fapt încep să cred tot mai mult că îmi e imposibil fie pentru că sunt complet defect / prăjit / Alexa, play Born this way, fie pentru că linia aia clară nu există.

Cel puțin o parte (restul e al naibii de personal / greu de elucidat în momentul ăsta) din dorința de a scrie de aici mi se trage din plăcerea – admit, excentrică – de a reuni registrele și lumile astea, de a face surfing pe marginea difuză dintre ele și a prinde valuri mari, din nevoia de a face un backup amănunțit al senzațiilor / conceptelor / obiectelor / oamenilor la care țin – din jurul meu și din mine. Nimic (poate doar filmele, însă cu prețul libertății imaginației) nu se compară când vine vorba de (re)trăire cu simpla lectură lentă a unei strofe bine scrise – așa că scrisul meu e un efort continuu (cu update-uri periodice de tehnici, tematici, perspective) de a selecta și încapsula cât mai bine toate experiențele pe care vreau să le “salvez”.

 

S:M: De unde îți iei inspirația (aici vreau să-mi spui inclusiv despre Renato)?

F.P.: De pretutindeni – și încerc să fiu cât mai puțin părtinitor în sensul ăsta; am obosit de la atâta inter/meta/epi/para/alege-ți-tu-prefixoidul-text și literatură ce naște literatură, așa că încerc să fur / împrumut de unde pot: muzica – o mare parte din ce scriu e  sub influența unui cocktail straniu de ambient electronic / synthwave / vaporwave / shoegaze / black metal / (t)rap / neofolk – și aproape tot ce scriu e scris mergând și ascultând muzică, apoi există un filon puternic de terminologie și imaginar IT care mi se trage de la job (unde păstoresc servere și ingineresc soluții uneori mai rele decât problemele pe care le adresează), apoi vine lore-ul unor universuri fantasy (de pildă Tolkien sau Star Trek, noua mea obsesie), lecturi împrăștiate (pe lângă poeziile confraților, îmi place proza purpurie, descriptivă, poetică până la eșec; arhaismele lui Mateiu Caragiale sau Delavrancea și, nu în ultimul rând, tot ce adun ascultând atent (și notând!) ce se întâmplă / vorbește în jurul meu – în special expresiile cu mare potențial de memă (de la podcastul lui Gojira cu Ian și Azteca am dezvoltat o întreagă hermeneutică a lăchelii și vorbitului în forță). E un cocktail elcectic, ca și playlistul Dezintegrare.

 

S.M.: Hai să vorbim și despre Mafia Sonetelor. De unde a plecat? Ce planuri ai cu această platformă?

F.P.: Mafia Sonetelor a început ca un grup de chat, a devenit un grup de prieteni, s-a extins pentru o vreme într-o mică platformă culturală (dedicată întâi poemelor cu formă fixă – și de aici partea cu sonetelor; cu un site acum închis și cu o serie de podcasturi în care bem și mâncăm cârnați – deseori pe lângă frumos curgătoarea apă a Someșului – și Andrei Doboș râde atât de tare că face clipping și involuntar bookmark pentru glumele mele proaste și vorbim câte în lună și mai ales în stele, și a implodat la loc într-un grup de prieteni, mai strâns decât la început, uniți de experiența asta – o soartă nu foarte diferită de destinul majorității stelelor. Îmi pare rău că n-a apucat să devină, măcar pentru câteva clipe, o supernovă (not with a bang but a whimper), dar, atât cât a fost, a fost tare inimoasă și grassroots – ceea ce nu aș schimba. Am învățat că e incredibil de greu să produci / aduni content în mod regulat (și de asta MAXIM RESPECT tuturor celor care o fac, de la vloggeri, la admini de pagini literare, la editori) cu atât mai greu în mod self-sustained și sustenabil într-o nișă restrânsă cum e poezia cu formă fixă – și e vecin cu miracolul faptul că am stăruit măcar o vreme și că există ecouri chiar și la ani de zile după soft exit-ul ei – așa cum o atestă chiar întrebarea ta. Aș vrea să le mulțumim cu ocazia asta tuturor celor care au susținut demersul ăsta nebunesc și cu precădere celor care au intrat în joc și ne-au trimis textele lor; și să adaug că ne pare rău că nu am putut oferi mai mult (măcar o bere pe Someș, o pulpiță de pui lângă niște globuri de orez, un ceas de aberat la Sinaia). Planul meu pentru Mafia Sonetelor e să rămânem un grup de prieteni – restul e pur și simplu opțional. 

S.M.: De ce sonete? Ce te-a atras la ele?

F.P.: În primul rând, provocarea de a învia o formă fixă veche, solidificată și de a o reanima cu teme și cuvinte noi. În al doilea rând, faptul că îți oferă o structură logică și afectivă pe care să te sprijini atunci când le scrii (comparat cu groaza pe care mulți cred că o simțim în fața paginii goale); sonetele sunt definite de o voltă, un punct de turnură în care trebuie să răspunzi întrebării din prima jumătate a sonetului / să rezolvi tensiunea / să schimbi, pur și simplu, placa – iar asta te obligă, într-un fel sau altul, să găsești și în tine o formă de finalitate, de closure. Cred că toți avem nevoie – de bine, de rău – de asta. Unde mai pui că volta aia e marcată și de o schimbare a rimei / uneori a ritmului – deci am ocazia să schimb mai multe flow-uri pe volum decât unii rapperi pe album.

spune: când te oprești să îți vezi chipu-n apă

unde privești: în unde? la tine-n luciul ei?

gândește când te-apropii: ai îndrăzni să bei?

iată: nu mai ești tu-n ceea ce stă să-nceapă –

 

poate, cu alge-n gene, un altul. oare-l vei

urni-n zădar spre tine și simți că-ți scapă?

lasă-te-ncet spre el – pleoapă spre altă pleoapă –

acum nu mai ești singur; și nici el. suntem trei

 

sunyata – spumă-n iarba în care-adormi în cot

o spaimă-n somn, ce-mpinge inima să bată –

ce s-a golit de sine se umple-apoi cu tot

 

ivește-ți mâinile de piatră fărâmată

urzeala voastră e jucăria unui mort

coda & nous, din volumul „Sutta” semnat de Flo Popa

 

S.M.: Ce pasiuni mai ai pe lângă poezie? Presupun că nu îți ocupi tot timpul cu sonetele. 

F.P.: Muzica. Am participat la multe proiecte metal – măcar că unele bedroom bands – încă din adolescența târzie (sau, mai bine zis, întârziată), fie catextier (se pare că am o predilecție ca, puse pe muzică sau nu, versurile mele să fie dificil de înțeles), dar și la chitară / voce / synths (în mare parte, părțile clean – la care colegii nu se prea înghesuiau) ba chiar, ca să fie extra spicy, pasaje la slide guitar, bouzouki sau ukulele. În ultimii 5-6 ani – de când cu revival-ul synthwave / synthpop sau fuziunile de electronica și (proto)manele gen Impex, Steaua de mare, Ion Ion din Dorobanți sau Renato din Sălaj – m-a furat tare muzica electronică (la figurat dar și la propriu, dat fiind că am prins viciul scump al sintetizatoarelor), mai ales latura de live performance cu anxietățile ei și zecile de butoane de care pot roti în timp real și senzația aia că ești la pupitrul de comandă al unei nave spațiale – iar acum sunt imersat cu totul, de la ambient meditativ la techno țeavă pe BPM-uri inumane. De fapt, mă puteți auzi (încercând!) aici: Korbea Pleataneagra – YouTube

Nu în ultimul rând, îmi plac plimbările și pădurile, idealmente simultan. Îmi e extrem de drag triunghiul ăsta verde și fragil (din care mușcă pe zi ce trece dezvoltatorii imobiliari) de dealuri împădurite care străjuiesc și leagă, de fapt, locurile în care trăiesc; felul în care se prefac pe nesimțite în pui de munți care întâmpină Apusenii, căprioarele și vulpile care îndrăznesc să coboare uneori până în văile pe care le-am furat de la ele, ochiurile de apă cu mormoloci dintre copaci și ciupercile ascunse printre rădăcini. Sutta e scrisă aproape în întregime acolo, e în aceeași măsură din ele (cât e și din mine) – și li se datorează.

 

S.M.: Cum vezi dezvoltarea scenei de poezie românească? Gen Z a început să publice, sunt aduse noi teme la lumină. Cum te raportezi la asta? 

F.P.: Cu entuziasm și precauție. Cu entuziasm, pentru că simt că trăim o perioadă de înflorire, de expansiune și diversificare fără precedent. Glasuri, forme și idei altcândva imposibile / de neimaginat răsună acum fără stânjenire, iar mica noastră bulă îmi pare cu mult mai tolerantă și mai militantă decât larga societate. Gen Z e aproape natural politică până la activism (un lucru cvasi-tabu până nu demult în epoca autonomiei esteticului folosită ca mijloc de a reduce la tăcere marginalii) și nu se teme să mixeze registrele, să introducă referințe din pop culture (numite altcândva, cu maliție, subcultură) sau să-și asume întregi estetici. Când văd asta, nu pot decât să exclam, așa cum au exclamat și predecesorii / colegii mei mai bâtrâni de generație, sătui de minimalismul biografist: ce bine că ați venit!

Cu precauție, pentru că – deși sistemul pluricentric de acum e net preferabil monopolului – acesta se află într-un echilibru extrem de delicat, care trebuie apărat cu îndârjire; pentru că aceste centre nu comunică întotdeauna mod suficient (sau chiar real) între ele, și pentru că fără eforturi de susținere (și nu mă refer doar la cele logistice sau financiare, ci și la demersuri care ne pot conecta mai bine, ne pot scoate din provincialism, cum ar fi traducerile) toate astea se pot risipi în vânt ca și cum n-ar fi fost; pentru că eșafodajul critic a rămas un pic în urma zidurilor în sine; și – nu în ultimul rând – cu grijă și empatie datorită presiunii enorme puse pe această generație, lăcomiei cu care forțe culturale deja existente vor să o influențeze, monetizeze sau chiar absoarbă.

 

S.M.: În final, aș vrea să ne spui cu ce artiști muzicali ți-ar plăcea să colaborezi (Am ascultat de-am rupt HVNDS cât am citit Sutta și cred că ar ieși o colaborare cel puțin interesantă cu ei).

F.P.: În primul rând – și nu știu cum să spun asta fără să sune un pic greșit – mi-ar plăcea să colaborez un pic mai mult cu mine. De câțiva ani încerc să găsesc o suprafață de convergență între muzică și poezie, scriu mici soundtrack-uri pentru poemele mele și ale Mădălinei (Căuneac) – și suntem mereu bucuroși când avem ocazia să le performăm în formatul ăsta – nu doar ca backing tracks, ci ca un act live, care urmărește și se adaptează emoțiilor din texte / celui care le citește, cu stângăciile solo-urilor improvizate pe loc și pauzelor de potolit microfonia. Mi-ar plăcea enorm să pot face asta și pentru alți poeți / performeri și sper să scot un album cu Mădă la anul. Altminteri, un fantasy lineup i-ar include pe: r beny, 36, Hélène Vogelsinger, Loscil, OKADA, Amesoeurs, Ulver, Volkor X, and the list goes on.