Ceea ce aduce aminte mai degrabă de susținerea unei lucrări de dizertație despre istoria strigătului, devine anticiparea precaută a unei mărturii despre toate abuzurile suferite în tăcere, în performance-ul susțin de Sarah Vanhee pentru BIDFF – „collected screams”.
„Am început să devin interesată de voce în timp ce mi-o pierdeam (n.e. cu reguralitate)”, declară Sarah Vanhee, înainte să dea drumul proiectorului care traversează înregistrările unor deținuți, rugați să țipe fără să fie întrebați de motivație, sau a unor jocuri extrem de locale de run & scream (un fel de întrecere în care te oprești din alergat odată ce nu mai ai plămâni să țipi), dar și fragmente din acele produse culturale care, prin natura lor, documentează strigătul. Printre tot mai multe lansări de carte cu raging feminists și sau spectacole pe tema abuzului care, dintr-o abordare extrem de emoțională, riscă să alunece peste linia fină între awareness și revictimizarea victimei, ceea ce atipizează „collected screams” este interpretarea intenționat mecanică a unei femei cu textul pe genunchi.
Nu numai că nu cere și nu caută un umăr pe care să (se) plângă, dar reușește să citească cu aceeași seriozitate inexpresivă atât datele științifice despre receptorii gâdilați de actul de a țipa, cât și declarația, pentru unii „mistică”, că este perfect normal pentru un taur cu ascendent în taur, semn asociat cu Vishuddha și implicit, cu zona gâtului, să cerceteze strigătele. Deși are câteva intervenții asupra acestei înșiruiri de trivia despre când e permis să țipi – mania-Beatles șaizecistă, Diamanda Galas și vocal terror, scena strigătului din Possesion (1981) sau prea îndrăgiții Slipknot – care ridiculizează pasageric misoginia internalizată sau graba oamenilor de a construi bloc peste bloc, Sarah deturnează cu jovialitate idei precum „umanitatea este împărțită în cine se poate cenzura și cine nu” – sau altfel, bărbații și femeile.
Când putem, până la urmă, să țipăm? În medii controlate. Mult mai mult dacă ești un copil la joaca din spatele blocului, Simona Halep într-un meci de tenis sau un vocalist de hardcore, decât acea gazdă radio care curatoria țipetele ascultătorilor, începând cu mica-defulare.mp3 și scos de pe radioul de stat francez după difuzarea strigătelor din timpul unei sesiuni cu „o doamnă mai dominantă”. Dar când, permis sau nepermis, poți fi incapitată să țipi? Când ai obrazul prea gros pentru a semnala că ești pipăită de frizerul care-ți așează părul sau când ți-e mai frică de a nu deranja sau a fi arătată cu degetul în tabăra în care un băiat se urcă neinvitat cu tine în pat. Sau cel puțin, ele sunt două dintre experiențele lui Sarah Vanhee care îi reamintesc că uneori, își datorează să strige după ajutor.
O părere general adoptată este aceea că „ce face declarația de viol (sau orice altă narativă traumatică) a unei femei credibilă este lipsa de exactitate a faptelor descrise, confuzia și inconsistența lor. Dacă victima ar fi raportat experiența ei dureroasă și umilitoare într-o manieră clară (…), această calitate a exprimării ne-ar face suspicioși la adresa adevărului ei” (Slavoj Žižek, Violența). Dar este întocmai exprimarea atât de clară și premeditată a autoarei care, după ce stimulează printr-un umor născut în inconfortabil, reușește să te prindă cu garda extrem de jos când în final, relatează toate dățile în care ar fi trebuit să țipe. Altfel spus, te invită să simți pentru atunci când ea a fost prea blocată să o facă.
Într-o paralelă nuanțată cu raționalizarea periculoasă facută în umbra fricii sau a rușinii, impactul este poate unul și mai acut, pus în contrast cu inexpresivitatea interpretării, iar surpriza, cu atât mai mare atunci când o auzi țipând pentru prima oară. Și oricât de riguroasă ar fi cercetarea asupra foneticii și istoriei strigătelor, care joacă mai mult drept un pretext bine aprofundat pentru a discuta despre abuz, adevărata invitație pe care o face „collected screams” nu este aceea de a asculta screamscape-urile acumulate de Sarah Vanhee din 2013 încoace sau de a înțelege particularitățile unui strigăt, ci aceea de a nu uita că, cu cât trece mai mult timp de când te-ai dezvățat să țipi, cu atât mai greu o să devină să o faci când vei avea cu adevărat nevoie să fii auzit/ă.
„collected screams” face parte din Bucharest International Dance Film Festival, ediția 2023.
Credite foto: BIDFF.
