După un text de Sam Steiner, „Lemons. Lemons. Lemons. Lemons.” vorbește despre intimitățile unui cuplu, afectate nu doar de certurile la îndemână pe diferența dintre omisiune și minciună, ci și de un proiect de lege al tăcerii care interzice oamenilor să vorbească (sau să se iubească) în mai mult de 140 de cuvinte pe zi.
Deschis printr-un protest stradal al zgomotelor stereo – pe principiul dacă ne vor muți, vom face zgomot –, „Lemons” tratează legea Șșșt, în tot absurdul ei, prin doi poli opuși aflați în concubinaj: pe deoparte, Bernadette (Denisa Nicolae), o avocată de divorț care se îndoiește că o astfel de lege poate fi vreodată aprobată și care, ulterior, primește de la tribunal dispensa de cuvinte pe care o consumă, într-un gest de revoltă în cearta de cuplu, strigând repetat „lămâi!” și pe de altă parte, Oliver (Liviu Romanescu), muzician nesemnat de jingle-uri și activist politic, convins că „Dacă nu ai bani, ai nevoie de cuvinte”. Ceva mai puțin angajat în teoretizări politice decât poate părea din premisă și pe atât de minimal gândit în scenografie și costume pe cât li se cere și personajelor să fie în comunicare, spectacolul Iuliei Grigoriu este exemplul perfect că și din distopie se poate face comedie atunci când, chiar și cu interdicție la numărul de cuvinte, tot aceleași prostii le scoți pe gură când te contrazici cu iubitul/iubita.
De la dezvoltarea, înainte de implementarea legii, a unui cod de mimă prin care să-și comunice ce le-ar plăcea să mănânce la cină sau „Te iubesc”-ul transformat în „Tubesc” spus fără alte economii, relația dintre Bernadette și Oliver se transformă — odată cu privilegiul de muncă a lui Bernadette de a vorbi mai mult și cu încercarea lui Oliver de a-i număra cuvintele/zi pentru a-i cuantifica dispensa — într-un continuum de arătat cu degetul în care, în momentele în care unul refuză să-l asculte pe celălalt, publicul devine părtaș în discuție. Însă, o dată prin familiaritatea alinturilor de cuplu în nume de animale sau prin schimburi precum „Încetează” – „N-am spus nimic” – „Câteodată nu trebuie să spui”, care comprimă fiecare impas romantic în aceleași câteva reproșuri, și a doua oară prin livrarea neînfricată de penibil a tuturor defectelor la care, normal, e expus doar omul cu care îți împarți patul, zeama „Lemons” stă întocmai în cât de aproape de casă răsună fiecare compromis, fiecare părere de rău și fiecare frică comunicată ca un atac.
Tonic și suficient de specific, chiar și doar prin faptul că cei doi se întâlnesc și se îndrăgostesc la aceeași piatră funerară din cimitirul de animale, încât să facă fiecare oglindere a relațiilor deja trăite de public, într-o măsură sau alta, cu atât mai spumoasă, „Lemons” ia în neserios exact comportamentele și cuvintele pe care le luăm prea în serios pentru a nu ne pune, mai întâi singuri, piedici — ce spui atunci când o relație e cu miză mare și mai ales când simultan nu poți spune multe. Uneori, tot ce poți să spui este nimic mai mult decât o analogie între sentimentele reziduale pentru iubita de mai-nainte și brânza rămasă pe dedesubtul răzătorii din bucătăria relației actuale. Între timp, distopia, de altfel cât se poate de viscerală în fundalul sonor (realizat de Bogdan Moroșanu) al vieții de cuplu, joacă mai curând rolul unui nuanțator pentru fiecare dintre micile autosabotaje încă neconștientizate care, printre Bernadette cântând Shakira în cuvinte inventate („Când eram mică, credeam că melodiile nu conțin cuvinte”) și ceea ce amintește de turele de Activity în care mima înseamnă că nu se scorează punctele, vin ca o mostră de umor proaspăt și nicidecum ca un construct pedant.
„LEMONS. LEMONS. LEMONS. LEMONS.”
Autor: Sam Steiner
Actori: Denisa Nicolae & Liviu Romanescu
Regia: Iulia Grigoriu
Scenografia: Răzvan Bordoș
Light design: Alexandru Matios
Sound design: Bogdan Moroșanu
Spectacol produs de Vanner Collective.
