Zilele Filmului German #15 au adus la Elvire Popesco, între 2 și 5 martie, cele mai recente producții germane, de la drame de familie, până la comedii ușoare sau SF-uri psihologice. Din selecția cu cap și coadă a filmelor, dintre care și peste nivelul așteptărilor și lăsând de dorit, Die Goldfische se plasează undeva la cap, iar Hyperland, nu departe de coadă.
Die Goldfische (2019, r. Alireza Golafshan) / Comedie cu dizabilități
Undeva între o lejeritate care amintește de un Netflix Original și o rețetă de comic ca ruptă din Le dîner de cons (1998), Die Goldfische este amuzantul care rezultă din întâlnirea între fraudă fiscală și persoane cu dizabilități. După ce un accident de mașină îl propulsează direct într-un scaun cu rotile, bancherul Olive (Tom Schilling) află că miliardul pe care l-a dosit într-o bancă elvețiană urmează să fie luat la mână de fisc. Într-o încercare de a fi păsuit la graniță de controale riguroase, cât își aduce banii cash înapoi în țară, plătește o excursie către Elveția pentru colegii din centru. Ceea ce începe ca o falsă faptă bună naște găina cu ouă a centrului pentru dizabilități și, ulterior, face din grupul de handicap echipa perfectă de smuggleri pentru bani murdari.
Deși nu departe de o comedie de familie, Die Goldfische a scos reacții de stand-up din publicul Elvire Popesco în cadrul „Zilele Filmului German” și a tradus restricțiile unei producții pandemice într-un road movie plin de poante cu farmec internațional. Cu un gram de romanță și ceva din acea solidaritate forțată de conjunctură care ajunge să nască un adevărat „ca acasă,” filmul sparge stereotipurile punând un nevăzător la volan, îndepărtând un bancher de strictețea cu care pune la saltea sau resuscitând ideea de crimă organizată, de la acel grup de golani deștepți, patru pe patru sau vreun John Wick, la infractorii care au nevoie de semnătura supraveghetorului ca să se deplaseze.
Inițial un one-man show în care Oliver trebuie să găsească fereastra de a-și scoate banii din bancă printre pauzele programului de terapie cu cămile, alături de supraveghetorul parvenit cu care complotează, misiunea ajunge să implice tot grupul. Graba de a se întoarce la centru așteaptă după opriri costisitoare la Versace, excursii la parcul de distracții, dat la boboci în pragul graniței și alte mici momente de bonding. Cu un scenariu conștient de convențiile genului, pe care plusează din plin, Die Goldfische este acel feel-good care câștigă atenția spectatorului de la premiza autentică, până la cel mai brut comic de situație.
Hyperland (2021, r. Mario Sixtus) / Dacă Black Mirror era un limited budget german
Concurând cu execuția Nosedive (Black Mirror, 2011) a societății distopice, mai precis una a microcipurilor, în care creditul social e dat de voturi pe rețelele de socializare, Hyperland își propune să despice firul manipulării informației, al defăimării, al inadaptării sociale sau chiar a unei tentative de viol pentru care răspunde victima. Rezultatul este mai aproape de o schiță ambițioasă a problemelor contemporaneității decât de un SF psihologic. Plot-ul urmărește invers cronologic nedreptatea întâmpinată de Cee (Lorna Ishema), un producător muzical crescut în afara sistemului, dar abilitat lui, care mărturisește un abuz doar pentru a fi întâmpinat de o înregistrare falsificată, conform căreia ar fi fost ceva agreat de comun acord, ceea ce ar face-o responsabilă de defăimarea unei „elite.”
„Armonizații” sau integrații social experimentează un oraș conectat la radio pop, în care pe clădiri se proiectează animații vibrante și VR-ul este tradus vizual printr-un efect de LSD-simulator, similar cu replicile LunaPic. Altfel, așa cum devine și Cee în urma conflictului public, cei cu Carma 0 experimentează același oraș, dar al ușilor închise și culorilor desaturate, în care nu pot comunica sau să fie văzuți de armonizați. Deși alegerea efectelor vizuale transpiră compromisurile în materie de buget, nici subiectele greoaie nu sunt neapărat tratate cu aceeași profunzime pe care o impun.
Argumentele, de ambele părți ale discursului, rămân destul de superficiale, precum absența unui părinte cu care justifică sexualitatea deviantă, într-o manieră care pare mai degrabă o primă întâlnire entuziastă cu Freud decât o analiză completă a subiectului. Și deși, încă din momentul în care Cee se alătură societății underground de 0-uri, Hyperland capitalizează enigma liderului lor și al interesului pe care îl are pentru Cee, răspunsul la întrebarea identității lui se rezumă la un trop convenabil. După o dispută între cei doi, îi cade în mod revelator o cameră de filmat din „tehnologia veche,” care ne arată cine e și care e motivația lui pentru a se păstra sub radarul sistemului, fără să fi avut abateri clare, ca restul 0-urilor.
Comparativ cu Die Goldfische, Hyperland nu aduce nici ceva nou abordărilor de gen, iar soluțiile scenaristice sunt unele anti-climatice, printr-o soldare a tensiunilor, altfel bine construite, care rămâne la nivel de amatori wattpad, în ciuda abordării unor probleme sociale cu un mare potențial de desfacere. Astfel, fără să comparăm mere cu pere, Die Goldfische face din limitările de producție o oportunitate pentru mici ingeniozități comerciale, pe când Hyperland cade în capcana pretențiilor de big-budget în favoarea încadrării în proprii parametri de producție.
