Skip to content Skip to footer

Drama familiei Tót, o lecție despre cum se instalează dictatura (roșie)

Familia Tót din piesa cu același nume (A Tóték) este, la scară redusă, o națiune. Iar ceea ce trăiește ea în timpul vizitei hachițosului maior – o degradare treptată a drepturilor, o pierdere a identității și libertății, o obediență inițial inconfortabilă, dar treptat însușită integral – este, de fapt, ce au trăit și trăiesc țările ajunse sub dictatură.

Și nu oricare dictatură, căci referirile la ciocan și seceră, la pericolul partizanilor care vin cu cuțite în mâini și-n dinți și mai ales intonarea Marșului muncitorilor – la care e invitat și publicul, cu îndemnul ironic „Hai, sala, vă amintiți, nu?” – nu lasă loc de dubii: „Sus, muncitori și-nainte! Pe drumul marii biruinți…”

Piesa lui Örkény István (A Tóték), adusă la București, în Festivalul Național de Teatru, de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, vorbește, pe scurt, despre o familie din Mátraszentanna – devenită, în viziunea regizorului Horváth Hunor, un mic sat bănățean – care îl primește ca oaspete pe comandantul fiului plecat pe front în cel de-Al Doilea Război Mondial, ofițer venit să-și trateze surmenajul. Doar că onoarea de a avea un asemenea musafir influent se transformă rapid în oroare! Ca să obțină bunăvoința maiorului (român, prin decizia lui Horváth Hunor) și, implicit, un tratament mai bun pentru Gyula, fiul aflat într-un loc periculos, familia se dă peste cap, renunță la tabieturi și la propriile nevoi și acceptă cererile tot mai absurde ale oaspetelui, ba chiar le anticipează, gudurându-se pentru a-i face pe plac. De la oprirea autobuzelor să mai claxoneze prin preajmă la înfundarea caschetei de pompier a tatălui peste ochi, se face totul (sic!) pentru ca musafirul să nu fie deranjat în vreun fel.

Și cu toate astea, deși laudă mirosul de brad, aerul ozonat și „liniștea ca o catifea neagră” – ce premoniție a doliului familial! – maiorul nu-și găsește pacea. De ce? Pentru că „lipsa de ocupație afectează grav organismul”, explică doct. Abia când mama Mariszka (excelentă Borbély B. Emília) și fiica Ágika (Lőrincz Rita) scot la iveală cutiile din carton cu care se îndeletniceau voluntar, capătă și ofițerul un scop revigorant: „Să cutizăm!” Și o face cu tot mai mult elan, tot mai insistent, mimând grija față de oboseala gazdelor, dar forțându-le să stea treze până-n zori, tăind și împachetând cartoanele. O ocupație minoră devine astfel un instrument de control și supunere.

Singur tatăl (Mátyás Zsolt Imre – extraordinar) opune rezistență, refuzând să-și încline cascheta neregulamentar, apoi să participe la „cutizare”, să țină lanterna maiorului în gură și să ceară iertare ori de câte ori musafirul enervat din te-miri-ce amenința cu plecarea. Rugămințile soției și fiicei – „Pentru viața lui Gyula, se poate face măcar atât” – îi anihilează însă opoziția, până când Lajos decide să fugă, pitindu-se în… budă. Urmează o împăcare temporară, în acel loc al nevoilor comune, pentru ca revolta să izbucnească distrugător spre final.

Maiorul lui Bandi András Zsolt pare un om simpatic, cam zănatic, care-și ascunde pornirile dictatoriale recurgând la manipulare, la bonomie și la șantajul emoțional. Nu dă ordine direct, ci lasă să se înțeleagă, încurajând zelul gazdelor de a-i ghici și împlini dorințele.

În rolul poștașului, un nătâng „numai pe jumătate”, dar cu suflet bun, Balázs Attila este aproape înduioșător. Invocând dorința de a-și feri consătenii de veștile rele, nu doar că le citește corespondența, dar o și distribuie selectiv. Unele scrisori ajung modificate la destinatari, altele – deloc. De aici se iscă toate complicațiile și tot aici stă cheia care transformă coșmarul familiei Tót într-o tragedie. Fiindcă Gyula, fiul pentru care se zbat toți, murise între timp la datorie.

Horváth Hunor face din fiul absent (impresionant Hajas Krisztián) o statuie vie a durerii. Când publicul intră în sală, îl găsește stând pe pasarelă, într-o poziție chinuită, cu haine parcă sfâșiate de obuze. De-a lungul a patru ore, el parcurge lent, aproape neobservat, spațiul până la scenă, tot mai chircit, pentru ca în final să rostească mesajul tulburător care încheie povestea. Un mesaj complicat, cu încărcătură umană și istorică deopotrivă, ceea ce permite receptări diferite. Pentru că este un manifest antirăzboi, un îndemn la bună înțelegere și toleranță între oameni și națiuni, în care apar și referințe la Vișegrad și Republica Maghiară Dunăreană, interpretate deja de unii drept provocatoare.

Și poate că adăugarea acestui strat sensibil în acel moment nu e cea mai fericită opțiune. La capătul unui maraton de concentrare pentru a citi traducerea, concomitent cu a urmări jocul actorilor, trimiterile istorice cu semnificație diferită pentru români și maghiari pot stârni sentimente contradictorii. Ceea ce umbrește, într-o oarecare măsură, efectul unei satire cu miză politică grea, ce pune inspirat și totodată alarmant în lumină mecanismele de instalare a dictaturii și de pierdere a libertății individuale.

*

👉 Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok

Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 📨 Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.

Lasă un comentariu