Cea de-a 22-a ediție a Festivalului Internațional de Film ANONIMUL va avea loc între 11-17 august la Sfântu Gheorghe, Delta Dunării. Scurtmetrajele „Trei” – regia Iulia Rugină, „E mai bine așa” – regia Emanuel Pârvu și „Somnul” – regia Sebastian Mihăilescu vor face parte din programul non-competitional #BackToShorts care prezintă publicului filme scurte realizate de cineaști care au deja în palmares și filme de lungmetraj.
Happ.ro a vorbit cu cei trei regizori despre întoarcerea lor la scurtmetraj.
De ce scurtmetraj acum? Ce te a determinat să revii la scurtmetraj și ce libertăți sau provocări diferite îți oferă acest format față de lungmetrajele tale?
EMANUEL PÂRVU – Scurtmetrajul îți oferă o libertate pe care lungmetrajul nu ți-o poate da. Aia în care faci ce vrei. Dar exact ce vrei. Ești liber să explorezi, să încerci tot felul de chestii – de la încercări de estetică diferite, la abordări narative, la cromatică, la montaj. Lungmetrajul, strict prin prisma definiției și mai ales prin implicarea mai multor părți – co-producători internaționali, expunerea în cinematografe, ratingul de audiență etc – aduce cu sine o prevedere, un soi de abordare mai precaută. Scurtmetrajul e ca o miuță frumoasă pe care o faci pe plajă și te bucuri ca un copil. Lungmetrajul e o finală de Liga Campionilor la care se uită toată planeta.
IULIA RUGINĂ – Eu n-am privit niciodată scurtmetrajul ca pe o etapă inferioară celei în care faci lungmetraj, așa că nu e prima dată când mă întorc la tipul ăsta de film. Trei e al doilea film de scurtmetraj pe care l-am făcut după debutul în lung, după Să mori de dragoste rănită.
Când am citit scenariul, scris de Oana Răsuceanu, mi s-a părut atât de frumoasă și de-a dreptul sfâșietoare povestea, încât a venit organic dorința de a o spune în film. Mi-am dorit să fac un film foarte clasic, foarte curat cumva, fără experimente stilistice sau încordări de mușchi regizorale, care să arate ca o poveste de Crăciun din copilărie, o perfecțiune care ascunde inimile frânte ale celor ce o trăiesc. Provocările au venit doar din bugetul insuficient pentru ce era la noi pe foaie. Povestea s-a rescris și s-a restrâns destul de mult, în final cred că spre binele filmului, dar țin minte că ne-a fost foarte greu financiar și ne-au ajutat extrem de mulți oameni cărora le mulțumesc de o mie de ori.
Nu sunt multe de câștigat dintr-un scurtmetraj – distribuție nu e, vizibilitate nu prea e, deci e mai dificil să atragi parteneri, sponsori, co-producători. Efortul de producție e mare și banii sunt în general puțini, deci la final cine se bagă în asta fără să vrea un portofoliu înaintea unui lung, punctaj la CNC sau exercițiu înainte de debut, se bagă doar pentru bucuria de a-l face. Ceea ce sună romantic și boem, dar nu când cari mobilă de acasă la 3 dimineața ca să faci decorul sau când vii cu jumatate de șifonier că n-ai mai avut bani de costume. M-am simțit fix ca în facultate când am făcut Trei, dar aș minți să spun că, oricât am zis atunci că e ultima dată când fac asta, n-aș lua-o de la capăt oricând. Am memoria scurtă când vine vorba de dificultăți. Și m-aș întoarce oricând la scurtmetraj dacă e o poveste pe care să vreau și să pot să o spun așa.
SEBASTIAN MIHĂILESCU – Scurtmetrajul îți dă libertatea să testezi lucruri, să greșești, să improvizezi, e un format mai flexibil, care îți permite să experimentezi fără presiunea unei structuri rigide sau a așteptărilor legate de un „film mare”. În cazul de față, mi-am dorit să lucrez rapid, pornind de la un schelet foarte simplu și să văd unde mă duce asta.
De unde a pornit povestea? Care a fost scânteia care te a inspirat să creezi acest scurtmetraj?
EMANUEL PÂRVU – Este povestea din lungmetajul „Trei kilometri până la capătul lumii”, puțin rescrisă, ca să încapă într-un scurtmetraj. De obicei, îmi place – dacă timpul și bugetul permit asta – să fac câte un scurtmetraj înainte de lungmetraj, cu același subiect, cu secvențe luate din scenariul de lung și să probez chestii – cameră, unghiulații, costume, actori.
IULIA RUGINĂ – Povestea a pornit de la Oana Răsuceanu, scenarista filmului, care mi l-a dat să îl citesc. Nu era atunci în plan să îl regizez eu. Am citit, am plâns atunci pe loc și am tot plâns după. A rămas cumva cu mine povestea asta, fără să mă bănuiesc vreodată de subiectivitate. Trei povestește un Crăciun din viața Matildei, care are 6 ani, primul Crăciun în care mama și tata nu mai formează un cuplu. Nu am trăit nimic similar, din nicio perspectivă, dar felul în care era scrisă povestea, subtilitatea suferinței acestor oameni, nedreptatea unei situații în care toată lumea suferă cumva – toate astea m-au izbit emoțional așa de tare, încât mi-am dorit să pot să o spun. Eu în general am dezvoltat filme pornind de la ideile mele sau am co-scris scenariul lor. Acum a fost prima dată când o poveste scrisă de altcineva m-a făcut să îmi doresc așa de tare să o spun în film.
SEBASTIAN MIHĂILESCU – Povestea a pornit, mai degrabă, dintr-o curiozitate: cum aș putea să fac un film de gen – SF sau fantasy – aici, în România, cu ce am la îndemână? Nu mi-am propus să ascund limitele de producție, dimpotrivă, am încercat să le integrez în stil, să le transform într-o formă de umor sau de comentariu. Așa a apărut și direcția meta, aproape kitsch uneori, un joc asumat cu convențiile. Mai degrabă decât o poveste clasică, am vrut să construiesc un film care să rămână deschis, care să pară, pe alocuri, un making-of ficțional. Cred că undeva, în fundal, m-a urmărit gestul lui Portabella din Cuadecuc, Vampir – nu neapărat ca referință vizuală, ci ca libertate de a gândi cinemaul ca spațiu de improvizație și observație.
Ce rămâne cu spectatorul? Ce mesaj, emoție sau întrebare vrei să lase filmul în mintea publicului?
EMANUEL PÂRVU – Scurtmetrajul este, în general, o chestie care se adresează unui public festivalier, nu dispune de expunerea pe care o are un lungmetraj, nu are distribuție în cinematografe. Publicul de festival este un public aparte – și atunci îmi place să abordez chestiuni la limită, încercând să spun povestea altfel decât aș spune-o într-un lung. În același timp, emoția este un element principal, din punctul meu de vedere, care trebuie să fie parte dintr-un film. Și atunci sper să lase – în acest caz – fix întrebările pe care mi-am dorit să le lase.
IULIA RUGINĂ Trei e o poveste despre o fetiță pentru care mama și tata au decis să pună stop relației lor de cuplu, încercând să îi rămână în același timp părinții de până atunci. E o poveste în care toată lumea suferă în acest moment de cumpănă (care e primul Crăciun după separare) și mi-am dorit să se vadă toate unghiurile, detaliile și microgesturile acestei suferințe. Dar e și o poveste despre iubirea unui părinte pentru copilul său, iar asta e ceva foarte luminos. Cred că discuția pe care filmul o pune pe masă este despre ce înseamnă separarea unui cuplu atunci când la mijloc e un copil. Ce înseamnă pentru fiecare dintre ei trei.
SEBASTIAN MIHĂILESCU – Nu cred că un film trebuie să transmită un mesaj clar sau unic. Îmi doresc mai degrabă ca el să rămână deschis, să lase loc pentru interpretări. Sigur, e vorba doar de un scurtmetraj, dar chiar și așa, poate funcționa ca o formă de explorare a felului în care privim realitatea și reprezentările ei.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
