Visul meu cel mai ascuns a fost să devin profesoară de literatură. Să predau Keats unor studenți care trăiesc pentru literatură. Să stau cu fundul pe catedră și să recit versuri din Lord Byron, urmând să îmi rog studenții să le interpreteze. Încă nu mi s-a îndeplinit visul.
Studenții sunt eu, profesoara tot eu. În momentul în care citesc, sinapsele mele încep și fac legături fie cu alte cărți, fie cu teorii antropologico-sociologice. La finalul zilei sunt licențiată în antropologie. Îmi place să cred că am o capacitate de a mirosi cine s-a inspirat de unde sau de la cine. Îmi mai place să cred că expertiza mea umanistă oferă unele interpretări valide asupra literaturii. Sigur, uneori greșesc (vezi interpretarea titlului Agustinei Bazterrica), dar în final învăț ceva nou. Hai să vă fac o paralelă între două autore; una româncă, cealaltă chinezoaică.
Am citit Pâine cu ceva de Liliana Nechita și mi-a plăcut foarte mult. Felul în care descrie experiența ei din comunism este plin de cruzime și realitate. Oricâți ani ai avea, știi ce au trăit părinții și bunicii tăi în epoca gri (îmi pare rău, dar nu văd nimic de aur acolo). Nechita reușește să te bage într-o realitate paralelă gri, friguroasă și foarte săracă. Decorul îți e cunoscut. Știi blocurile cu apartamente prea mici, în care simți că te sufoci. Știi hainele pe care le poartă personajele. Știi tot, chiar dacă nu ai trăit per se asta. Narațiunea curge și te pătrunde, o simți în oase și în teama irațională de a nu muri de foame.
Anchee Min, în Azaleea Roșie vorbește tot despre experiența ei în comunism, în plină revoluție culturală. Scriitura ei e diferită de cea a Lilianei, Min preferă să descrie mai în detaliu vizualul. Când vorbește despre găina pe care au omorât-o în apartament vezi stropii de sânge cum zboară, la fel cum vezi și bubele dulci de pe trupul autoarei și al fraților ei. Narațiunea curge altfel, ca un izvor din grădinile asiatice. Pare un firicel, dar zgomotul pe care îl face este asurzitor.
Cele două au experiențe total diferite, dar unite de foame. Nechita prinde sfârșitul comunismului la coadă, pe când Anchee e nevoită să fugă printr-un tertip. Sănătatea îi era atât de afectată, încât era imposibil să mai rămână acolo. Reușește să fugă mai mult sau mai puțin legal. Nici Liliana nu rămâne în România. Democrația instaurată după Decembrie `89 o împinge spre Italia, până să fie legal să lucrezi acolo. Așa apar Sămânța încolțită (Anchee Min) și Cireșe Amare (Liliana Nechita).
Aici apar de fapt diferențele dintre cele două scriitoare. Atitudinea lui Min după ce ajunge în America este una supusă, mulțumește societății americane că a primit-o și că îi dă șansa să lucreze. Nechita în schimb critică. Nu o să uit niciodată comparația pe care a făcut-o:
Eu știu cine e Dante, dar el nu știe cine e Eminescu.
După prima declarație de superioritate, Nechita continuă prin critică adusă stilului de viață al italiencelor. Româncele sunt net superioare lor pentru că sunt capabile să lucreze, să țină casa, să fie mame și soții. Italiencele sunt rele, bârfitoare, leneșe și zgârcite. Nici Min nu a trăit în lapte și miere în America. A fost păcălită, violată (făcând un avort în urma acestui viol), luată de fraieră. Diferența e că niciodată nu s-a plasat deasupra americanilor. Și-a înțeles locul și a căutat să-și depășească condiția prin muncă.
Dacă Sămânța încolțită s-a simțit empowering, Cireșe amare chiar te lasă cu un gust amar. În deznodământ, concluzia Lilianei este că italienii sunt buni că au adoptat-o. Toata cartea se simte ca un gaslighting. De fapt nu a zis că italienii sunt proști că nu știu cine e Eminescu. Românii sunt prea deștepți că știu cine e Dante.
Nu mi-a plăcut niciodată etnocentrismul. Nu cred în superioritatea nimănui. Fiecare societate/cultură are propriul set de norme și valori după care se ghidează. Sigur, unele se intersectează, altele nu. Dacă ar fi să ofer o analiză explicativă asupra binelui și răului ar trebui să o fac în cadrul unui doctorat. Ideea cu care vreau să rămâneți este că binele meu s-ar putea să nu fie și al vostru, iar asta nu mă face pe mine superioară, cum nici pe voi. Fiecare trăiește cum vrea. Libertatea mea se încheie când o încalcă pe a voastră.
Nu cred că Nechita a avut intenții rele în Cireșe amare. Cred că nu și-a ales bine cuvintele și așa a reușit să anuleze un roman autobiografic, plus să pună sub semnul întrebării și celelalte cărți pe care le-a scris. Eu sigur o să am reticențe în ceea ce o privește.
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
