Agustina Bazterrica este una dintre cele mai populare autoare contemporane în America Latină. Am stat de vorbă cu ea și m-a surprins cât de deschisă e piața de carte argentiniană la autorii contemporani.
La noi, doar Cadaver Exquisito (2017) a fost tradusă în 2023 cu titlul Noi, Carnivorii, la Editura Pandora M, în colecția Anansi Contemporan. Din fericire, Agustina are mai multe cărți scrise, iar vorbitorii de spaniolă le pot citi în format electronic. Sinceră să fiu, scriitoarele latine sunt motivul pentru care am început să învăț spaniolă. Simt că am nevoie de literatura creată de ele. Se simte ca atunci când urci șase etaje alergând și sus constați că intră doar un firicel de aer în plămâni. Acel firicel este paleta restrânsă de scriitoare sud-americane traduse la noi.
Am citit Noi, Carnivorii și am simțit fiecare cuvânt. Am văzut cum Marcos, protagonistul, lucrează în abator, cum oamenii produs sunt amețiți printr-o lovitură de ciocan în frunte și multe altele. Am admirat personajele feminine puternice și le-am blamat pe cele care se conformează. Cred totuși că cel mai mult m-a intrigat titlul original. Am încercat să-i dau o explicație, dar am eșuat lamentabil. Explicația va fi oferită de Agustina Bazterrica în cadrul interviului pe care l-am luat live, pe platforma Zoom.
Sînziana Mocanu: Ai terminat o Universitate de arte, Fine Arts chiar. Cum crezi că a influențat asta felul în care scrii? Dar subiectele?
Agustina Bazterrica: Faptul că am terminat Fine Arts are o mare influență asupra felului în care scriu, pentru că mă ajută să văd cartea în imagini. Nabokov a fost întrebat dacă scrie în rusă sau în engleză, iar el a răspuns că o face în imagini. Absolvind o Universitate de Arte am fost nevoită să analizez multe picturi, sculpturi și stiluri arhitecturale din perioade diferite, iar acest exercițiu îmi permite să văd tot filmul cărții. Înainte de a scrie primul cuvânt din Cadaver Exquisito, sau Noi, Carnivorii cum îi spuneți voi, timp de șase luni am citit doar eseuri despre canibalism, abatoare (nu știu în ce alt loc s-ar putea măcelări oameni) și drepturile animalelor. Vreau ca tot ce scriu să aibă un fundament real, iar când cineva citește să fie conștient că le putem face oamenilor în viitor exact ce le facem animalelor acum. Aveam utilajele necesare, industria. Uite, deși nu am fost niciodată într-un abator pentru că în Argentina nu ai acces ca civil, oameni care lucrează în industrie și mi-au citit cartea mi-au mărturisit că acțiunea e cât se poate de verosimilă.
Care sunt autorii care te-au inspirat?
I-am cerut Agustinei să înceapă cu femeile:
Flannery O’connor, Shirley Jackson, Clarice Lispector, Toni Morrison (prima femeie de culoare care a câștigat un premiu Nobel) , Lorrie Moore, Virginia Woolf, Silvina Ocampo, Sara Gallardo. Și pentru a nu aplica logica patriarhală, uite și autorii masculini care m-au inspirat: Juan José Saer, Jorge Luis Borges, Julio Cortazar, Joyce, Kafka, Faulkner.
Dintre contemporani pot să îi numesc pe: Fernanda Melchor, Ximena Santaolalla, Pilar Quintana, Giovanna Rivero, Monica Ojeda, María Fernanda Ampuero, Layla Martinez, Valeria Correa, Sonia Budassi, Valentina Vidal, Diego Muzzio, Rafael Pinedo.
Dar de ce scrii? Este ca în cazul lui Juvenal, poet antic, cel care a zis că indignarea face versul să țâșnească sau e furia feminină ca răspuns la patriarhat?
Scriu pentru că nu știu să mă opresc. Nu știu să nu scriu. Am început să fac asta înainte de a ști ce e un scriitor. În școala primară am început să scriu paragrafe, pline de greșeli, dar profesorii mei au considerat că sunt bune și le-au afișat la panoul școlar. În timp, am decis că asta vreau să fac, că scrisul va deveni viața mea. Nu scriu romane romantice, chiar dacă e total în regulă să facem asta. Avem nevoie de iubire. Totuși, am ales partea întunecată a lucrurilor.
Am început să încorporez în scris partea urâtă a societății pentru că este felul meu de a vorbi despre lucrurile astea care mă deranjează.
Nu vreau să dau o lecție cu romanele mele, și nici nu vreau să pară pamflete. Încerc să creez literatură, iar prin această literatură oamenii pot reflecta. Nu vreau să se gândească doar la industria abatoarelor, sau să îi convertesc la veganism sau vegetarianism, ci la acest sistem al cruzimii pe care îl creăm și alimentăm, capitalismul.
Este ficțiunea un fel de a face activism?
Da, ar putea fi, dar nu așa cum am scris Noi, Carnivorii. În Argentina și în alte țări din America Latină elevii citesc la școală cartea mea. Uite, tabloul acesta (îmi arată o pânză canvas pe care e pictată coperta originală a cărții) este pictat de un elev. Aici, alt elev mi-a făcut un mulaj de deget, iar de la altă școală am primit un meniu inspirat din carte și o pungă de mulaje care reprezintă ochi și dinți. Am pe undeva – iartă-mă, dar cea mai mică dintre pisicile mele distruge tot ce prinde – două păpuși care îi înfățișează pe Marcos și Jasmin. Mă duc să vorbesc atât la școlile private, cât și la cele publice din cartierele sărace. În una dintre ele, unul dintre elevi mi-a recitat o poezie scrisă de el după ce a citit Cadaver Exquisito.
Nu am scris cartea gândindu-mă la activism. Toate aceste lucruri încep să se întâmple, elevilor le e ușor să o citească, iar profesorii pot avea discuții cu ei pe baza narațiunii. Scriu eseuri, fac lucruri creative.
Felicitări! Mă bucur că munca ta este apreciată la adevărata valoare! În România e puțin diferit. Noi studiem doar autori clasici, iar autorii contemporani sunt în cea mai mare parte ignorați.
Nici eu nu sunt în materia obligatorie, dar am prieteni profesori care mă invită să le vorbesc elevilor. În Argentina avem noroc cu tradiția lecturii. Totuși, este țara cu cel mai mare număr de librării pe cap de locuitor. Chiar dacă traiul e scump, lumea tot citește și transmite plăcerea lecturii și generațiilor tinere. Se citesc și autorii contemporani, iar asta facilitează tinerii să înceapă să iubească lectura. Sigur, clasicii au scris foarte bine, dar pot fi plictisitori în zilele noastre pentru elevi.
În România, doar Cadaver Exquisito a fost tradus ca Noi, Carnivorii. Cred că titlul românesc este puțin exagerat pentru că, citind cartea, am avut impresia că joci Cadaver exquisito cu personajele tale. Fiecare caracter adaugă o nouă definiție conceptului. Te-ai inspirat din munca suprarealiștilor pentru a scrie cartea?
Fiind tradusă în 28 de limbi, este destul de puțin probabil ca editurile să mă informeze în legătură cu titlul. În engleză a fost tradusă Tender is the flesh pentru că au considerat că este mai potrivit și mai potrivit pentru limba engleză.
Sigur, Cadaver Exquisito are legătură cu jocul suprarealiștilor, dar în primul rând este o ironie; mâncatul de cadavre care este o normalitate în carte. Totuși, în narațiune am vorbit despre un joc pe care îl joacă nepoții lui Marcos (aici e easter egg-ul titlului de fapt), joc în care trebuie să ghicească gustul oamenilor din jurul lor.
Să ne întoarcem la suprarealiști. Nu îmi place să ofer toate informațiile cititorului, pentru că vreau să fie activ. Trebuie să se întrebe dacă virusul există sau nu. Sigur, limbajul este un element foarte important pentru că grație lui putem crea lumi și realități. Ce ar fi dacă unele cuvinte ar fi interzise? La fel ca în cartea mea. Am crea alte paradigme. Aceste lucruri cred că sunt importante atunci când scriu o carte.
Mama mea este o mare fană a ta, la fel ca și bunica. Totuși, ar vrea să știe un lucru: Cum crezi că ai fi scris cartea dacă erai bărbat?
E o întrebare foarte bună! Cred că e o mare surpriză pentru unii oameni că această carte a fost scrisă de o femeie pentru că abordează o temă pe care mințile lor misogine nu o văd a fi scrisă de o femeie. Nu îmi pasă de genul autorilor. Uite, Juan Jose Saer, scriitorul meu favorit, a scris Sombras sobre vidrio esmerilado, care este, pentru mine, una dintre cele mai bune proze scurte scrise vreodată. Naratorul este o femeie, poetă, și este atât de bine scris încât nu contează dacă autorul e femeie sau bărbat. Uite, Flaubert… A scris perfect Madame Bovary.
Dacă, tu ca autor, îți construiești bine narațiunea și personajele, nu contează dacă ești femeie sau bărbat.
Am un prieten librar care mi-a povestit că unul dintre clienți a luat în mână cartea mea, dar a pus-o la loc spunând că el nu are încredere în ce scrie o femeie. Cartea a fost publicată în 2017, tradusă în 28 de limbi, iar în Argentina încă se vorbește despre ea.
În final, ai putea să transmiți un mesaj cititorilor tăi din România?
Sper doar să poată mânca după ce îmi citesc cartea. Unii cititori mi-au zis că le-a fost greață sau că au avut coșmaruri. Dar sper să se bucure de carte și să citească mai multă literatură feminină. Îmi doresc ca în viitor să ajungem să nu ne pese de genul autorilor, dar mai avem până atunci. Dacă analizezi aproape fiecare bibliotecă din casele oamenilor vei observa că fie predomină cărțile scrise de bărbați, fie lipsesc cele scrise de femei. Există edituri care refuză să publice cărți scrise de femei. Sigur, în continuare există crime împotriva femeilor, violuri și alte atrocități. Mai avem mult până să trăim într-o lume în care există echitate.
Înainte de a închide apelul, Agustina mi-a recomandat să citesc Caliban și vrăjitoarea de Silvia Federici. Fericirea care mi-a inundat toată ființa e greu de transpus în cuvinte. Această carte e cea care stă la baza sistemului meu de gândire social. Am citit-o în anul întâi de facultate și de atunci mă însoțește zilnic. Dacă Agustina mi-a recomandat-o mie, eu vă invit la rândul meu să o citiți.
Foto sus: Pablo Jose Rey / Foto interior: Alejandra Lopez (imagini puse la dispoziție de autoare).
