Experiența TIFF.24 în cinci filme și o întâlnire neașteptată (I)

Ediția din acest an a Transilvania Internațional Film Festival (TIFF) a avut loc între 14 și 24 iunie, în varii locații din Cluj-Napoca. Reporterul Mircea Laslo povestește într-un articol-serie despre atmosfera festivalului și proiecțiile care l-au impresionat.

Ultima oară când am avut de-a face pe îndelete cu Festivalul Internațional de Film Transilvania a fost în 2006. Când am primit acreditarea de presă pentru Happ.ro, primul meu gând a fost că tocmai în această reuniune se află povestea pe care vreau să o scriu. Pentru că TIFF este mai mult decât un eveniment; TIFF are o personalitate, tabieturi, metehne, cutume, are o atmosferă specifică. Și mai ales, cel puțin pentru mine, are o însemnătate identitară – am crescut împreună!

Când ajungeam pentru prima oară la TIFF, de-abia mă obișnuisem cu Clujul, eram de-abia ieșit din liceu de vreun an și jumătate. Experiența TIFF a fost pentru mine ca momentul acela din The Matrix în care Neo se conectează pentru prima oară la lumea virtuală, după ce ajunge pe nava lui Morpheus. Mă înscrisesem voluntar la subtitrări (care trebuie și acum sincronizate manual cu filmul), ceea ce mi-a dat ocazia să văd 35 de filme în 9 zile. Experiența m-a zguduit, n-am să mint. Am adorat-o, dar n-am mai vrut să o repet prea curând. M-am „luat cu altele”, apoi am plecat din Cluj, m-am vânzolit prin toată țara și prin afara ei, iar TIFF și-a văzut de treabă implacabil, crescând, extinzându-se, făcându-mi cu ochiul an de an, răbdător, în timp ce eu lăsam dorul să-mi crească și el în suflet.

Cred că este cu atât mai mare impactul acestei evoluții a festivalului, cu cât nu am fost acolo să o urmăresc pas cu pas. Știți cum e, când nu-ți vezi un prieten vreme îndelungată, observi mult mai ușor schimbările care i s-au așternut pe trăsături. În cazul TIFF, schimbările sunt inseparabile de cele prin care a trecut Clujul în toți acești ani – zone pietonale mult extinse în centru, două cinematografe de cartier restaurate și incluse în circuitul proiecțiilor, minunatul parc de lângă Iulius Mall – doar unul din locurile în care s-au organizat proiecții în aer liber, alături de curtea Muzeul de Artă, Piața Unirii, Poligonul din Florești și Castelul Bánffy din Bonțida, clădirea restaurată a Cazinoului din Parcul Central, care a găzduit mare parte din ramura de activități dedicate profesioniștilor din industria filmului (Transilvania Pitch Stop), aspect care încă nu se cristalizase în TIFF-ul de acum 18 ani… Clujul e mai primitor și mai cosmopolit decât atunci și este foarte interesantă senzația că această atmosferă, care ținea în memoria mea mai cu seamă de festival, pare a se fi împământenit pe termen lung, gravată în străzi, clădiri și localuri, în atitudinea oamenilor cu care interacționezi pe ici pe colo, în majoritatea aspectelor unui oraș din ce în ce mai îngrijit și mai afluent.

Dincolo de aceste dezvoltări logistice și de relația simbiotică pe care o are cu Clujul, personalitatea TIFF a rămas la fel: un festival inteligent, cu bun gust, dens, care atrage o mulțime de oameni realmente pasionați de film, fără însă a-i goni pe curioși cu ifose exagerate, un festival care oferă un sentiment de camaraderie între spectatori, de comunicare dezinvoltă între echipele creative ale filmelor și public, un fior anume prin care te simți conectat cu ceva magic.

Metropolis

Poate cel mai limpede mi s-a transmis acest fior la proiecția specială a filmului Metropolis în regia lui Fritz Lang, în curtea Castelului Bánffy, un eveniment pur și simplu… electric! Nu degeaba sunt cine-concertele atât de răspândite în festivaluri – filmele mute au ceva în comun cu iluzionismul, își poartă ingeniozitatea la vedere într-o manieră pe care arareori o mai poți discerne în producțiile moderne. Eu nu văzusem Metropolis până la această proiecție, iar modul în care ecranul a luat în stăpânire spațiul castelului, s-a amestecat cu el, a fost un fenomen nemaiîntâlnit pentru mine. Am avut realmente senzația că filmul se vărsa din portalul ecranului peste ziduri, peste muchiile turnului cu ceas, se însăila printre frunzele copacilor și firele de iarbă dintre scaunele înșirate în curte. Muzica interpretată live de grupul italian Edison Studio a contribuit enorm la acest efect pur și simplu copleșitor, fiindcă ei și-au asumat mult mai mult decât un element melodic: au redat voce personajelor, au imaginat un univers sonor pe măsura viziunii lui Fritz Lang – măreț, străin și totuși familiar, complicat însă cu impact imediat, resimțit aproape tactil.

Experiența Metropolis m-a pus pe gânduri… cum se face că astfel de cine-concerte nu sunt mai integrate în ofertele culturale cotidiene ale orașelor? De ce trebuie să vină doar câte un festival ca TIFF-ul pentru a le oferi o platformă? Uneori trăiești câte un astfel de eveniment și simți pe loc că ți se reorganizează efectiv prioritățile, stârnește în tine idei și vise de care nici nu erai conștient, dar care nu-ți mai dau pace. Eu unul m-am simțit zguduit și sunt convins că s-au deschis anumite căi de gândire și anumite uși creative. Unde vor duce, rămâne de văzut, însă pot spune că fie și numai prin acest eveniment, TIFF.23 a lăsat o amprentă pe care nu pot să nu o leg, ca importanță personală, de ediția din 2006. Doar că de această dată, în loc să mă simt epuizat, m-am trezit încărcat cu un spirit a cărui prezență nici nu mi-o putusem imagina.

O întâlnire neașteptată

„Nu știi niciodată de unde sare iepurele” este una din acele zicale mult-vehiculată în familia mea, alături de „totul este greu înainte de a fi ușor”, dar și de „frunză verde, lapte acru, rău m-am lovit de coteț!”, așa că în general nu iau această înțelepciune „neaoșă” prea în serios. Dar, așa cum nu mă așteptam ca marea revelație a unui festival la care mergi ca să vezi cele mai noi născociri cinematografice să fie, pentru mine, un film realizat acum 97 de ani, a fost o surpriză și sentimentul extraordinar de comunitate familiară peste care am dat încă din primele zile petrecute înapoi la Cluj. La fel ca munca voluntarilor de la subtitrări, unele lucruri rămân neschimbate. Partea aceasta din experiența TIFF.23 nu e despre o întâlnire cu o persoană anume, ci cu un întreg grup de oameni, o serie de întâlniri spontane care s-au întins pe parcursul mai multor zile, în mai multe spații, uneori spontane, alteori programate, dar ale căror efecte cumulate au fost realmente neașteptate pentru mine.

Am observat că Clujul se poartă cu oamenii așa cum Jupiter se poartă cu asteroizii, cometele și toate celelalte pietre de prin sistemul solar: ori le ține pe orbită în ordine și disciplină, ori le azvârle care-ncotro, de mai revin prin împrejurimi o dată la câteva sute de ani. Bine, în afară de cele pe care le face harcea-parcea fără drept de apel. Pe mine n-a reușit nici să mă facă praf, nici să mă țină pe orbită, iar atunci când am plecat, a fost ca din pușcă: am vândut tot ce am putut din lucrurile pe care le adunasem, mi-am luat rămas bun de la toți prietenii și toate cunoștințele și dus am fost. A fost un eveniment dramatic, o ruptură în firul poveștii vieții mele, de a cărei importanță reală nu am fost conștient pe deplin. Până acum.

O imprimantă năbădăioasă din redacție a prilejuit o întâlnire cu un prieten pe care nu-l mai văzusem de vreo zece ani, un adevărat personaj de legendă din promoția noastră de la facultate. La unul dintre filme a dat peste mine una dintre primele persoane cu care m-am împrietenit la Cluj și am învățat că unele glume secrete nu doar că rămân perene, dar că funcționează ca niște chei capabile să descuie încăperi emoționale de care nici măcar nu mai ești conștient de la un punct încolo, dar a căror prospețime te poate lăsa mut. În gangul în care se află Teatrul Puck – una dintre cele mai umblate scurtături între zona Universității și magazinul Sora (via bulevardul Eroilor) – am dat peste un fost profesor, apoi tovarăș de gulag la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște, actualmente prieten din categoria aceea specială cu care poți să reiei o conversație începută acum zece ani ca și cum ar fi trecut doar zece minute. Apoi grupul de amici din librăria independentă din centru, de la care am primit o recomandare de carte și un discount de angajat – cu toate că n-am mai lucrat alături de ei de nici nu mai știu când, acela fusese unul dintre primele mele joburi adevărate…

Probabil că fix zece minute am stat de povești cu fiecare dintre acești omuleți dragi și cu mulți alții pe care nu-i mai pomenesc aici, dar chiar și așa, m-am simțit de parcă am regăsit o parte din mine pe care o uitasem undeva în urma unei mutări. Nu degeaba spuneam că TIFF e o chestiune identitară, chiar și în maniera aceasta indirectă. Nu e doar despre filme. E și despre povești personale, are această valență terapeutică specială, pe care sunt sigur că ajungi să o resimți încă de la a doua vizită. Faptul că am eu un belșug de amintiri și de povești (între)tăiate prin Cluj este doar o întâmplare; procesele emoționale și psihologice pe care le declanșează acest festival se susțin și pentru nou-veniți, pentru că poveștile personale încep să capete o dimensiune diferită pe parcursul acestui eveniment, devin larger than life, cum zice americanul. Nici nu e de mirare, în fond: când te cufunzi în pelicule una după alta, până și viața începe să pară imprimată pe celuloid și orice întâlnire este ca o scamatorie făcută la montaj, lipind între ele scene filmate la zile, luni, ani distanță, într-o narațiune mai mult sau mai puțin coerentă. Și uneori ies niște…